Miez de jurnal
Codruţ Constantinescu
 Michel Tournier este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori francezi. S-a născut la Paris, în 1924 urmând cursuri de filosofie la Sorbona şi la Universitatea din Tübingen. A colaborat la Radiodifuziunea Franceză, apoi la postul de radio Europe I. De mai bine de patruzeci de ani trăieşte în casa parohiala a satului Choiseul situat la patruzeci de kilometri de Paris. A debutat în 1967 cu romanul „Vineri sau Limburile Pacificului”, încununat cu Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze. În 1970 a publicat „Regele Arinilor”, laureat cu Premiul Goncourt. În 1972 îi apare romanul „Meteorii”, urmat de eseul „Vântul Paraclet” (1977), volumele de nuvele Cocoşul de munte (1978) şi Zborul Vampirului (1982), romanele Gilles & Jeanne (1983), Picătura de aur (1986) etc. Din 1972 este membru al Academiei Goncourt. În 1993 i s-a decernat Medalia Goethe, iar în 1997 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Londra. În limba română au fost traduse Cocoşul de munte cu titlul Piticul roşu reeditat recent de către Editura Univers în cadrul defunctelor colecţii Cotidianul iar la Editura Polirom au aparut: „Gaspar, Melhior & Baltazar” (2003), „Picătura de aur” (2003) şi „Fecioara şi căpcăunul” (2004). La Editura Humanitas a mai apărut anul trecut şi Vineri sau viaţa sălbatică (Vendredi ou la vie sauvage) devenită lectură obligatorie în şcolile franceze. Recent a fost editat la aceeaşi editură volumul Jurnal extim publicat de Michel Tournier în anul 2002.
 Tournier explică alegerea titlului: «Locuind la ţară de aproape o jumătate de secol, trăiesc într-o societate de ţărani mărunţi prea puţin atenţi la stările lor sufleteşti. Acest jurnal extim se înrudeşte cu catastiful de socoteli şi evenimente de familie în care modeştii nobili de ţară de altădată notau recoltele, naşterile, căsătoriile, decesele şi salturile meteorologiei.” Titlul jurnalului scriitorului francez care s-ar dori contrariul jurnalului intim, el inventând cuvântul extim, este unul parţial mincinos. Nu ai cum să scrii un jurnal obiectiv narând doar fapte, acţiuni, exterioare căci jurnal prin esenţa lui este unul subiectiv-intim în care eşti profund, total implicat iar Tournier nu are cum să scape din această chingă. „Exact asta e un jurnal: un mod de a explica, de a desfăşura în cuvinte sulul înfăşurat al vieţii noastre. Cei mai mulţi oameni mor pliaţi, împăturiţi, aşezaţi pe raftul care le-a fost hărăzit de către natură şi societate. De fapt, cu toţii vrem să ne explicăm, să ne depliem, să spunem de ce am făcut sau de ce n-am făcut cutare lucru, ce ne propunem să facem, ce am fi făcut dacă…” (1) Chiar şi jurnalele cu banalităţi, indiferent cât de prost scrise şi lipsite de mari reflecţii metafizice sau fragmente memorabile devin interesante la o lectura îndepărtată în timp căci menţin în structura lor mici gesturi de viaţă cotidiană a unei anumite epoci istorice ( cu cât mai multe privaţiuni cu atât mai bine). Cel mai la îndemână exemplu în acest sens ne este oferit chiar de criticul Constantin Trandafir căruia i se aplică de minune sentinţa lui Drieu la Rochelle care scria în propriul jurnal, la 11 octombrie 1944 că „Jurnalul este laşitatea scriitorului. E culmea superstiţiei literare, a calcului privind posteritatea. Pentru alţii e zgârcenie pură, să nu cumva să se piardă ceva.”
Materia cărţii este structurată nu într-o ordine cronologica liniară ci în douăsprezece capitole, fiecăruia corespunzându-i o lună (nu şi un an!). Prin aceasta Tournier doreşte să ofere o perspectivă diferită jurnalului său prelucrat scoţând la iveală o esenţa concentrată a celor mai importante fragmente din jurnalul său clasic. Să-l consideram un the best of al jurnalului sau?! Jurnalul este format din observaţiile, reflecţiile şi comentariile autorului. Am reţinut câteva astfel de mostre care merită reproduse şi care în mod subiectiv ne-au părut interesante. În luna ianuarie descoperă “Când călătoresc, observ întotdeauna, fascinate, anumite case necunoscute. Pentru că o casă conţine întotdeauna un program de viaţă - fericită sau nefericită. E o posibilitate şi astfel o invitaţie. De ce să nu trăieşti acolo? Orice casă este bântuită de un trecut obscur şi de un viitor radios - sau viceversa.” (2) În luna martie autorul constată că “Sărăcia unui popor se măsoară după splendoarea sărbătorilor sale. Invers, creşterea treptată a nivelului de trai e însoţită de treptata dispariţie a festivităţilor.” (3) A se observa parangheliile tuturor târgurilor şi comunelor din România care s-au contaminat cu virusul serbărilor şi festivalurilor populare în ciuda crizei economice după principiul oricât de greu ne-ar fi un păhărel şi o fleică nu strică! (4) Nu ne rămâne pesemne decât să aşteptăm alte câteva decenii pentru a ne bucura şi noi de un nivel de trai superior care, chipurile, ar duce la dispariţia sau măcar diminuarea chermezelor. Credem că Tournier nu îi cunoaşte pe români căci aceştia cu cât ar avea resurse financiare mai însemnate cu atât mai multe le-ar arunca pe apa sâmbetei (Samedi ou la vie sauvage...) Tournier este şi un critic mai voalat, e drept decât Jean Sévillia, a realităţilor consumiste şi multiculturale franţuzeşti. “Staţia de metrou Belleville. La capătul ciudatei străzi Denoyez se află un gimnaziu de culturism. La primul etaj, bărbaţii. La al doilea, femeile. Majoritatea de origine africană.
Psihologia culturistului: cultura este, la urma urmei, cultul propriilor muşchi ca remediu la angoasa unei anumite singurătăţi. Salvarea prin narcisism. La care se adaugă oboseala efortului repetat, asimilabil unei asceze.” (5) Reflecţiile asupra vieţii şi vastei sale palete cromatice ocupă însă rolul cel mai important.“ Că vrem sau nu şi fără nici o intervenţie deliberată din partea noastră, viaţa este o succesiune de perioade. Cu regularitate, o perioadă se încheie şi alta începe. O pagină se întoarce. Moartea unei fiinţe apropiate, o boală gravă, o schimbare de profesie, o mutare, o ruptură etc. Adesea nu ne dăm seama de întoarcerea paginii şi de schimbarea de atmosferă decât mai târziu.” (6) “Opoziţie esenţială între relele care ne copleşesc, între războiul extern şi războiul civil. Adevărat şi pentru boli. O boală microbiană e un atac din afară (război extern), în timp ce un cancer este o agresiune a organismului meu contra lui însuşi (război civil).” (7) “Când vorbim de suferinţe din dragoste nu ţinem seama decât de cel care iubeşte fără să fie iubit. Dar cine să exprime amărăciunea reciprocă a celui care este iubit, căruia cineva e gata să-i dăruiască totul, dar care nu are nimic de dăruit în schimb, în afară de o vagă milă? Cine să exprime mâhnirea acestui imens eşec, a acestei ruşini, a acestei mizerii în faţa bogăţiei celuilalt?” (8)
Materia cărţii este împănată şi cu citate care l-au amuzat pe Tournier, amuzându-ne şi pe noi (cu condiţia să ai simţul umorului căci o militantă pentru drepturile femeii şi a egalităţii de şanse ar fi profund rănită citind reprodusă remarca impertinentă a lui R. Kipling: O femeie nu este decât o femeie, dar un trabuc bun e un trabuc bun.) O alta tematică presărată în materia atemporală a jurnalului său o constituie... starea vremii având în vedere meteodependenţa lui Tournier. Dintr-o altă perspectivă, ne întrebăm dacă nu cumva toţi cei care trăiesc la ţară sunt meteodependenţi având în vedere legătura nemijlocită pe care o are ţăranul (fascinantă este înrudirea semantică a cuvântului ţăran cu ţara, a paysans cu pays sau a countryman cu country dovedind că, la începuturi, omul trăia pentru ţară la ţară - oraşul a venit mai târziu) cu natura care continuă să aibă importanţa ei indiferent de randamentul şi tehnologia fermelor agricole.
Tournier este şi un etern aspirant la Premiul Nobel pentru Literatură care anul acesta i-a revenit, surprinzător, româncei (!) Herta Müller «Ca în fiecare an la început de octombrie, presa face pronosticuri asupra viitorului Premiu Nobel pentru literatură. Şi ca în fiecare an este citat numele meu. E adevărat că sunt nobelizabil, dar e la fel de adevărat că Premiul Nobel nu ajunge niciodată la un nobelizabil. Cazul cel mai tipic a fost cel al lui Graham Green, atât de mult timp nobelizabil, încât anumite dicţionare îi atribuie - ca dreptul de vechime - un Premiu Nobel pe care nu l-a avut niciodată. De multă vreme Academia din Stockholm a hotărât să surprindă şi să dejoace pronosticurile, acordând premiu celui mai obscur. Trebuie să fie redutabil, de altfel, să-l ai - pe acest premiu faimos. Porţi atunci o mască. Ceea ce spun, din acel moment, nu mai spun eu, ci Premiul Nobel. Pana uşoară pe care o ţin în mână şi cu care mă distrez şi distrez galeria s-ar transforma într-o măciucă grea pe care aş face-o, fără să vreau, să se învârtă grosolan şi ucigător. Îmi amintesc de furia lui Sartre: într-un interviu, a criticat fără mănuşi programele de la France Musique. Responsabilul a fost imediat dat afară. Mă gândesc că, dacă aş lua, împotriva oricărei probabilităţi, Nobelul, aş transforma prezbiteriul într-un muzeu în care ar trona manechinul de ceară al numitului Tournier, iar eu m-aş muta. Aş trăi şi aş scrie sub un pseudonim şi aş începe o nouă cariera. Ar fi pentru mine începutul unei metamorfoze complete.» (9) Un comentariu puţin răutăcios - care scriitor ar refuza sau l-ar lăsa indiferent un astfel de premiu care a devenit între timp substanţial şi din punct de vedere financiar (căci vorba ai, suedezii au de unde...doar nu este Premiul Nobo-Nobo al Guineei...) (10)?
Ultimul fragment al volumului, încheierea, este moralizator dar realist (afirmaţii nemulţumitoare pentru omul care iubeşte si care prin definiţie doreşte să ştie totul despre cel iubit) “Să pretinzi tot adevărul înseamnă să dai dovadă de o trufie infinită. Înseamnă, în realitate, să te crezi Dumnezeu. Pentru că înseamnă să presupui că eşti capabil să suporţi întregul adevăr fără a eşua, fără a reacţiona în chip dezordonat, nedrept, ba chiar criminal sau sinucigaş. Ceea ce depăşeşte facultăţile umane. Dar cum ai putea avea înţelepciunea de a spune Nu-mi daţi decât cantitatea şi calitatea de adevăr pe care le merit?” (11) Jurnalul extim al lui Tournier rămâne o lectura facilă, benefică şi plăcută în acelaşi timp căci Un autor de jurnal se duce la moarte făcând tapaj, gesticulând, explicând, justificându-şi trecerea pe aici, crezând că el va scăpa de deznodământul bine ştiut dacă va expune mai convingător felul în care şi-a întrebuinţat timpul (Gabriel Liiceanu - Uşa interzisă)
..................
1 Gabriel Liiceanu Uşa interzisă, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002.
2 Michel Tournier, Jurnal extim, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, pag.16
3 Ibidem, pag.39
4 Aspect constatat şi de către susţinătorul misterios al rubricii Luna amară din Revista nouă.
5 Michel Tournier, op. cit., pag.45
6 Ibidem, pag.96
7 Ibidem, pag.106
8 Ibidem, pag.158
9 Michel Tournier, op. cit., pag.135-136
10 Nu mai punem la socoteală tirajele cărţilor care, de obicei, după primirea unui astfel de premiu, explodează…
11 pag. 166
|
