Dan ROMASCANU
Surprinzatorul
sezon al premiilor Nobel m-a prins cu o singura carte*
a Hertei Müller în biblioteca personala si aceea necitita!
Am decis sa îi dedic una dintre zilele de sfârsit de saptamâna
si sfârsit de perioada a sarbatorilor – nu de alta, dar
în zgomotul dezbaterilor din ultimele zile nu se vorbeste aproape
deloc în presa sau în diversele forumuri despre carti, ci
prea mult despre politica si despre genealogie. Este vorba totusi despre
premiul Nobel pentru literatura.
Discutia despre «Animalul inimii» nu poate
însa face abstractie nici de politica si nici de genealogie. Intitulata
«roman», cartea are un puternic aer autobiografic. Este
povestita la persoana întâi si eroina este o tânara
de origine svaba din Banatul românesc, a carei traiectorie în
societatea româneasca a anilor ’70 si ’80 o urmarim
din perioada studentiei pâna la emigrarea în Germania. Ca
si autoarea, eroina cartii are o ascendenta «problematica»
si viata ei este marcata de pacatele generatiei precedente, tatal ei
fusese soldat în SS si, reîntors, dupa câtiva ani
de prizonierat, îsi reîncepuse o viata marcata de faptele
tineretii si întemeiase o familie a carei viata avea sa fie si
ea impregnata de ororile acelor vremuri.
Animalul
inimii
«Animalul inimii» nu se ocupa prea mult de relatia între
eroina si tatal ei, dar îsi ia o cuvenita distantare. Tatal este
descris ca „un soldat SS întors acasa, care facuse cimitire
si parasise repede localitatile”. La moartea sa, comentariul cu
ton de epitaf este „Se zice ca nu ninge decât atunci când
mor oameni buni. Nu e adevarat.” Cumplite cuvinte pentru a aduce
pe hârtie memoria unui parinte, dar si o pregatire si o explicatie
partiala a vidului emotional în care traieste eroina.
Paralela autobiografica nu mi se pare însa dusa
pâna la capat. Lipsesc din profilul eroinei cartii câteva
repere pe care le cunosc din biografia autoarei – de exemplu componenta
literara. Apoi, în carte, scriitoarea pare a avea nu o singura
reflectare, ci patru, personajului povestitoarei adaugându-i-se
grupul de trei prieteni, toti barbati, având biografii perfect
similare – descendenti svabi din familii de SS-isti. În
general, Herta Müller pare ca aplica tipologia de grup personajelor
sale, o singura instantiere parându-i-se insuficienta. Spre deosebire
de „Întoarcerea huliganului” a lui Norman Manea, de
exemplu, o alta lucrare a unui autor exilat care se ocupa de aceasta
perioada, „Animalul inimii” este o carte de fictiune si
nu una de memorialistica.
Lumea descrisa de Herta Müller este un univers
al fricii, al minciunii, al unei permanente presiuni, aproape un univers
concentrationar. Cam oricine a trait în România acelor ani
va recunoaste, de exemplu, relatia între individual si sistem,
ca si cea aproape personala dintre orice locuitor al României
de atunci cu cel pe care cartea îl numeste ‘dictator’.
Numele lui Ceausescu este mentionat explicit o singura data în
carte, dar peregrinarile tiranului în lume si starea sanatatii
sale sunt urmarite cu fervoare, si reprezinta aproape singura sursa
de speranta a unei populatii înfricosate si incapabile de a gasi
puterea si mijloacele de a-si influenta în vreun fel soarta –
poate ca este bolnav? poate ca vizita lui în Coreea sau Africa
reprezinta, de fapt, cautarea unui leac împotriva unei boli ascunse
care îl va face sa dispara din vietile noastre? Frica este sentimentul
dominant al grupului de eroi ai cartii. O scena cheie descrie excluderea
post-mortem din partid a Lolei, colega de camin studentesc a eroinei.
Colegii ei sunt adusi în turma în aula universitatii, se
rostesc discursuri de condamnare a raufacatoarei si mâinile se
întrec în a se ridica la nivelul egal al lasitatii pentru
a vota în unanimitate excluderea. „Doar nebunii nu ar fi
ridicat mâna în aula mare. Ei îsi schimbasera frica
pe dementa.” Scena halucinanta ca efect literar, dar putin verosimila
în opinia mea pentru anii ’70 în care s-ar desfasura
actiunea.
În mare masura, aceste experiente au fost împartasite
de toti cei care au trait perioada comunismului, indiferent de sex,
nationalitate, religie etc., cum spunea propaganda regimului. Aici,
însa, intervine unul dintre aspectele chestionabile ale viziunii
Hertei Müller din aceasta carte (si, dat fiind ca nu am citit alte
carti ale ei, ma abtin sa speculez cât de comuna este aceasta
viziune si în alte lucrari). Toti membrii cercului sau sunt svabi
si biografiile lor par a fi trase la xerox. Cu totii percep situatia
speciala în care se afla, urmarirea sistematica la care sunt supusi
din partea securitatii nu ca pe un fenomen politic generalizat, ci ca
pe o pedeapsa sistematica pentru pacatele parintilor, de care chiar
daca ar dori sa se distanteze nu li se da nici o ocazie.
„Am devenit copilul lui si am fost silita sa
cresc împotriva mortii. Mi s-a vorbit pe un ton suierator. Mi
s-a dat peste mâini si am fost strafulgerata cu privirea. Dar
nimeni nu m-a întrebat vreodata în care casa, în care
loc, la care masa, în ce pat si în ce tara as fi vrut sa
merg, sa manânc, sa dorm sau sa iubesc pe cineva cu frica, mai
mult decât acasa.”
Mai mult, eroina Hertei Müller si grupul sau
de prieteni, un nucleu de tineri svabi adusi împreuna de descendente
identice, care încep prin a-si împartasi experientele de
viata, amintirile, traumele si continua prin a-si împartasi frica
si a comunica prin coduri despre evolutia anchetelor si a supravegherii
permanente, ajungând la gesturi de revolta puerila si la încercari
de evadare (prin sinucidere, prin exil) – par a trai într-o
enclava etnica populata de individualitati care sunt germani, maghiari,
evrei, dar din care absenteaza tocmai românii – redusi la
categorii generice, la masa amorfa a lucratorilor de la abator („bautorii
de sânge”) sau a securistilor si informatorilor. Singurul
personaj român cu nume si identitate este capitanul Piele –
securistul tortionar. (Un alt personaj – Tereza – prietena
provenita din nomenclatura si devenita colaboratoare a Securitatii are
o identitate nationala incerta si un profil moral ambiguu). Viziunea
este discutabila, caci senzatia vietii fara perspectiva, confruntarea
cu minciuna, tradarile prietenilor obligati sa devina informatori sub
presiunea securitatii, a muncii fara rost si speranta în fabricile
de „oi de tabla” sau de „pepeni de lemn” numite
metalurgie sau industrie de prelucrare a lemnului au fost comune si
românilor, ba chiar germanii, în unele perioade, dintre
categoriile privilegiate care aveau la dispozitie portita de iesire
a emigrarii, optiune refuzata majoritatii celorlalti cetateni ai României
comuniste.
Valoarea universala
Fiind vorba despre cartea laureatei unui premiu Nobel, întrebarea
se pune în ce masura reprezinta aceasta valori universale, emotii
si interes general dincolo de sentimentele sectoriale ale unei clase
sau etnii. Greu de dat un raspuns dupa citirea unei singure carti. Exista,
în „Animalul inimii”, o tematica si o atmosfera comuna
multor altor carti si opere de scriitori care s-au ocupat de viata sub
dictatura, de presiunea continua a aparatului de represiune, de lupta
individului pentru pastrarea umanitatii în fata unui sistem dezumanizant.
Partile cele mai valoroase si mai emotionante ale cartii se afla dupa
parerea mea în acele pasaje în care sunt descrise sentimentele
eroinei fata de urâtenia care o sugruma si în metafora „animalului
inimii” care se zbate în fiecare individ. Exista foarte
putina speranta în aceasta carte plina se deznadejde si resemnare,
dar ea traieste cât timp animalul inimii înca pâlpâie.
Perspectiva germana
Este interesant de citit cartea cred si din perspectiva germana. Când
se vor mai linisti discutiile si polemicele mai mult politice, vor aparea
si analizele literare si criticile mai serioase si unul dintre aspectele
de urmarit este încadrarea cartii în perspectiva literaturii
germane de analiza a sechelelor celui de-al doilea razboi mondial si
a diferitelor aspecte ale renasterii germane din cenusa înfrângerii.
Universul românesc
Raspunsul la întrebarea în ce masura face parte opera Hertei
Müller din universul românesc îl amân pentru
momentul în care voi fi citit mai multe dintre cartile sale. „Animalul
inimii” prezinta o viziune foarte sumbra si dintr-o perspectiva
sectoriala a realitatilor românesti ale anilor ’70 si ’80.
Fac parte din aceeasi generatie ca Herta Müller si eroii sai si,
la fel ca ea, am ales calea exilului la sfârsitul perioadei lui
Ceausescu. Nu ma regasesc decât partial în personajele ei,
în lipsa lor totala de speranta, în ostilitatea generalizata
fata de mediu ca raspuns la ostilitatea sistemului politic opresiv.
Nici realitatea acelor ani nu o regasesc decât partial în
aceasta carte. Realitatea româneasca chiar si în anii dictaturii
a fost totusi un mozaic mai complex si cartea Hertei Müller pare
a fi doar o piesa dintre cele de culori întunecate ale acestui
mozaic. S-ar putea ca si în ansamblul creatiei Hertei Müller
aceasta carte sa reprezinte o piesa din mozaic, nu stiu cât de
centrala, nu stiu cât de semnificativa. O judecata mai de ansamblu
asupra operei proaspetei laureate a premiului Nobel trebuie, cred, amânata
pentru dupa lectura mai multor carti care sa dea o imagine mai completa.
*„Animalul inimii” de
Herta Müller , Editura Polirom, Iasi, 2006, Traducere de Nora Iuga
