Iulian MOREANU
L-a evitat în ultima secunda, trecând milimetric
pe lânga el cu roata din dreapta-fata a masinii. Din fericire,
îl vazuse în timp util, însa îl confundase cu
o gramajoara de frunze uscate peste care ar fi putut trece fara probleme.
A oprit batrâna Dacia, iar Florica a coborât si s-a dus
catre mogâldeata din boticul careia abia de iesea un fir de abur.
Când l-a luat într-o mâna, i-a simtit inima batându-i
exact sub inelar. Era ud, murdar, nu parea sa poata merge, poate paralizat
de spaima, si abia de-i mijisera ochii. Cel care-l abandonase acolo
sperase (?) probabil ca îl va stâlci vreo masina ori el
însusi se va îndrepta spre sfârsitu-i, târându-se
pâna în padure, unde-l va rapune prima salbaticiune cu care
va avea ghinionul sa se întâlneasca.
Era un început de toamna nefiresc de friguros,
iar aerul umed si rece care venea dinspre liziera o facu pe tânara
femeie sa tremure si sa se întrebe ce fel de om putea fi acela
care avusese (sau mai degraba nu avusese) sufletul sa condamne la moarte
o asemenea vietate abia venita pe lume. Aseza cu multa precautie micuta
faptura între pulover si jacheta si se întoarse lânga
sotul care urmarise toata scena în oglinda retrovizoare, iar acum,
fara sa o întrebe de ce facuse gestul acesta, demara parca grabit
sa ajunga mai repede acasa pentru a îngriji catelusul ce scâncea
înfundat în culcusul calduros de la sânul sotiei.
„Acum sa vedem daca doamna Sica ne primeste cu el, zise Niculaie.
Daca e baiat, o sa-i zicem Tumpi, cum îl chema pe câinele
lui Tic, eroul meu preferat din Ciresarii!”
Doamna Sica, proprietara casei în care locuiau
cu chirie, o femeie vaduva si cam tot timpul trista, s-a bucurat când
a vazut puiul de câine si l-a ajutat pe Niculaie sa amenajeze
un adapost calduros în magazia din fundul curtii, în care
mai tinea doar lemnele pentru iarna.
Din acea zi, pentru Tumpi a început adevarata
viata. Bine hranit si îngrijit, s-a rotunjit repede si, dupa ce
a trecut cu bine iarna, care, totusi, în acel an, nu s-a dovedit
a fi prea aspra, a fost mutat într-un cotet pe care l-a mesterit
un vecin. Desi, la început, nu se cunostea ce rasa e, crezându-se
aproape de la sine ca nu putea fi decât maidanez, cu tipul s-a
dovedit o corcitura în care nu era greu de ghicit si o parte nobila,
data fiind blana de un negru lucios si cu firul lung si usor încretit
de nerecunoscut, însa, la rasele stiute. Era si deosebit de inteligent,
dovada ca a învatat repede comenzi dintre cele mai diverse, de
parca ar fi lucrat cu el cel mai iscusit dresor. I se spunea ceva, apoi,
dupa câteva repetari, comanda era executata cu cea mai mare promptitudine.
Si nici la mâncare nu facea nazuri, înfulecând tot
ce i se punea în cratita, iar nevoile si le facea doar într-un
anumit loc al curtii.
Din momentul în care Florica si Niculaie au
facut un credit cu care au cumparat un teren si au început construirea
unei case decente, pentru Tumpi au aparut primele sarcini serioase.
Fiind mutat cu cotet cu tot în noua „locatie” (cu
toate ca doamna Sica a insistat mult sa-l opreasca, pentru ca tare mult
se atasase de „potaie”, cum îl alinta ea), a capatat
noi atributii de care se achita cu o daruire de nebanuit. Nu avea voie
nimeni sa se apropie la mai putin de un metru de gardul din lemn, nu
închidea un ochi toata noaptea, iar ziua, când mai picotea
în timp ce muncitorii îsi vedeau de treaba cu ridicatul
casei, deschidea din când în când ochii, la cel mai
mic semnal de alarma sesizat doar de el, dupa care facea în liniste
un tur al întregii curti, se asigura ca totul era în ordine
si revenea la locul sau la fel de neauzit. Nu avea o talie prea mare,
în schimb reactiile îi erau uluitoare – prindea musca
din zbor, adulmeca prezenta unei pisici pe strada urmatoare si alerga
mai repede ca un ogar. Nu e greu de înteles ca stapânii
sai erau foarte mândri de el si de serviciile sale, iar lucratorii
parca nici nu aveau habar de prezenta sa.
La un moment dat, banii împrumutati cu înrobitoare
dobânda s-au terminat. La asta s-a mai adaugat si pierderea serviciului
de catre Florica în urma desfiintarii firmei la care lucra. Cei
doi soti s-au trezit dintr-o data aproape saraci, singur salariul lui
Niculaie de-abia ajungând, fix cât sa plateasca ratele la
banca si sa acopere la limita utilitatile de care nu se puteau dispensa;
au redus la minimum cheltuielile cotidiene, nici vorba sa-si mai permita
o cât de mica placere, iar construirea casei pe care o dorisera
atât de mult a fost sistata când nu se ajunsese nici macar
la jumatatea ei. Chiar si câinele a avut de suferit de pe urma
acestei situatii disperate si pline de lipsuri; i-a fost redusa mult
portia zilnica de mâncare, dar bietul de el a luat totul ca atare
si nu s-a plâns în nici un fel (daca ar fi putut-o face
cumva).
O vreme, cei doi soti s-au descurcat facând câteva
împrumuturi mai mici la diverse cunostinte si, tocmai când
ajunsesera în pragul disperarii, nemaiavând nici o solutie
la îndemâna macar pentru a o mai târâi de pe
o zi pe alta, Niculaie primi o mostenire de la o ruda de care nu stiuse
mai nimic pâna atunci si care, neavând copii, îl lasase
pe el unic mostenitor al unei averi considerabile.
Si-au acoperit imediat toate datoriile, au refacut
planul casei pentru a o mai mari si adauga un etaj, si-au cumparat un
„4x4” si au tocmit o echipa cu un numar dublu de lucratori
pentru a urgenta lucrarile la casa (casoaie). Curtea a fost si ea marita
prin atasarea unui teren cumparat de la un vecin. La rândul sau,
Tumpi a gasit iar cratita plina cu mâncare si, parca simtind bunastarea
care daduse peste stapâni, a devenit si mai destoinic si mai activ.
La putin timp, Florica a devenit patroana unei agentii
imobiliare, iar Niculaie a deschis un „bar” la capatul strazii
pe care casa lor se înalta semeata crescând ca din pamânt.
Proprietatea a fost înconjurata cu un zid gros si înalt
de ciment, iar în diferite locuri ale curtii si ale casei au fost
montate camere de luat vederi. Când aveau ragazul necesar, cei
doi soti discutau despre cum li se schimbase viata dupa ce daduse peste
ei norocul acela urias care i-a aruncat într-o alta lume; totul
le mergea din plin si-si faceau noi si noi planuri de viitor.
Desi barul, ca toate stabilimentele de acest fel,
mergea foarte bine, Niculaie a parasit locul sau de munca si a mai pus
pe roate doua firme aducatoare de profit rapid si sigur si fara prea
mare bataie de cap: una de termopane, iar cealalta de constructii. Se
gândea si la alte proiecte, dar le lasa pentru mai târziu.
Casa a fost terminata, mobilata dupa diverse cataloage, s-a prins impecabil
si gazonul taiat în lateral de doua alei asfaltate ce duceau spre
garajele care adaposteau X5-ul lui Nicky si mai sfioasa Fiesta a lui
Flory, iar cei doi au dat o mica petrecere („garden-party”)
la care au invitat noii prieteni, recrutati din protipendada orasului.
Doar Tumpi, cu toata aceasta bunastare evidenta a stapânilor
sai, nu s-a ales cu un cotet nou, pe masura vredniciei si loialitatii
sale. A ramas în acelasi adapost prin al carui acoperis (de pe
care vântul sfâsiase cartonul uscat de soare) începuse
a se strecura apa; în plus, dupa ce se instalasera camerele de
luat vederi, a fost mutat în spatele casei, un loc întunecos
si ostil, în care statea singur si înfricosat, prins într-un
lant cu care la început nu fusese obisnuit.
În noaptea petrecerii de inaugurare a noii resedinte,
auzind zgomote necunoscute venind dinspre locul unde stia ca era intrarea
în curte, a latrat mai tot timpul si, pentru ca nici unul dintre
stapâni nu si-a facut aparitia, a crezut ca acestia sunt în
pericol si s-a zbatut cât a putut, pâna când, riscând
sa-si rupa gâtul, a reusit de s-a eliberat din lantul ce-l tinea
prizonier. A venit în cea mai mare graba în fata si, vazându-l
pe Nicky trebaluind linistit si vesel lânga un imens gratar din
care iesea un fum îmbietor de carne fripta, s-a potolit si a început
sa se gudure pe lânga el. La vederea sa, însa, câteva
dintre doamne au început sa tipe, ceea ce a produs o mare neliniste
si agitatie printre invitati, desi câinele nu scotea nici un sunet
si chiar s-a lasat la pamânt, încolacindu-se speriat la
picioarele stapânului. Nicky si-a linistit musafirii si, dupa
ce l-a dus pe Tumpi înapoi în spatele casei, l-a închis
în cotetul pe care l-a baricadat apoi cu niste scânduri
groase.
A doua zi, Nicky l-a urcat pe Tumpi în uriasa
lui masina si au mers pâna au ajuns la poalele unui deal. L-au
urcat încet, câinele latrând fericit si alergând
curios în toate partile, aceasta iesire din curte fiind prima
sa experienta de acest fel – si pe care voia sa o exploateze la
maximum. Când au ajuns în vârf s-au oprit; în
mod brusc, la doar un pas se casca o râpa înfioratoare,
fara fund; însa ceea ce se arata înaintea ochilor era de
o frumusete ce ar fi miscat si cea mai împietrita inima. O padure
care cobora parca, pentru ca apoi sa se ridice asemenea unui val, în
toate culorile posibile si, undeva spre capatul ei, poate la zeci de
kilometri, dealuri desenate de o mâna de maestru. Un aer rece
si proaspat venea dinspre râpa fioroasa. Nicky inspira adânc
acest aer înviorator si curat, iar Tumpi se aseza în fund,
sprijinindu-se pe labele din fata si privi si el cu ochii usor strânsi
minunatia aceea care-ti taia rasuflarea. Nu mult însa, pentru
ca, la un moment dat, simti o izbitura în spate si apoi trai o
senzatie pe care pâna atunci nu o mai avusese: plutea! În
zbor fiind, mai avu puterea instinctiva de a se întoarce si, înainte
de a cadea definitiv, îl vazu pe Nicky întors cu spatele
si luând-o la vale, spre masina care-l astepta la poalele dealului.
