nr. 10 (55) / 2009

acasă

Convorbire cu Alain Finkielkraut*

François Busnel

Versiunea în limba română de Christian Crăciun

Continuare din numărul anterior

Vorbind despre Albert Camus şi romanul său postum Primul om, dumneavoastră scrieţi: «El a ales să exploreze pe calea romanului autobiografic acea parte a realului pe care inteligenţa conceptuală o pierde inevitabil». Prin ce mister ficţiunea, deci minciuna, îngăduie să ni se spună mai multe asupra condiţiei umane decît filozofia?
A.F. Filozofia priveşte, literatura simte şi atinge. Primul om este, de altfel, marele roman al senzaţiilor: este un roman odorant, tactil, care destituie privilegiul vederii, al privirii, al teoriei. Acestea fiind spuse, nu voi merge niciodată pînă la a desfiinţa sau dispreţui conceptul. Am fost format pentru inteligenţa conceptuală (de altfel poate puţin prea mult), dar eu cred în magnifica definiţie a literaturii pe care o dă Renaud Camus, şi despre care întreaga sa operă depune mărturie: literatura este restul din operaţiile contabile ale realului.

Sunteţi filozof, gustul dumneavoastră pentru lupta de idei v-a adus polemici şi inamiciţii... De ce reveniţi la literatură?
A.F. Dar nu este o revenire! Am descoperit literatura citind, la cincisprezece ani, Însemnări din subterană de Dostoievski. A fost ca un fel de deflagraţie. Dintr-o dată s-a dezvăluit în mine infernul răului. Dostoievski povesteşte istoria unui om care care are ocazia să scape de propria sa răutate şi care este incapabil să o folosească. Mi-am pus atunci în minte să scriu o adaptare teatrală a acestei cărţi cu sufletul la gură. Dar nu am reuşit, în după-amiezile mele solitare de duminică, decît să recopiez textul! Nu decolam. Mi-am dat atunci seama că nu voi fi niciodată nici drmaturg nici romancier. Dar cel puţin am avut şansa să devin un cititior. În acel timp, deja îndepărtat, imaginile în flux continuu şi comunicarea instantanee, nu răpiseră încă sufletul adolescenţilor. Şi nu am încetat niciodată să fiu un cititor de romane, chiar şi în „perioadele mele de luptă”, cum aţi spus, în timpul pregătirii cursurilor sau în momentele de scris. De la Evreul imaginar şi Înţelepciunea dragostei, literatura a hrănit totdeauna munca mea.

Dar au trebuit cîţiva ani ca să scrieţi – în sfîrşit – o asemenea carte...
A.F. Mai mulţi decît vă imaginaţi. În reaitate, această carte îşi are originea într-o conferinţă pe care am ţinut-o în 1994! Mi s-a cerut să vorbesc despre cartea vieţii mele. Am ales să vorbesc despre o carte pe care nu o citisem încă şi al cărui farmec speram să-l descopăr: am avut încredere în amicii mei şi am descoperit Lord Jim de Conrad. La ieşirea de la această conferinţă, mi-am zis că ar trebui să continui, să o refac, şi să adaug alte lecturi. Dar mi-au trebuit aproape cincisprezece ani pentru a da o formă acestui proeict. Eram perplex, eram inhibat, rătăceam în negură.

De ce?
A.F. Fără îndoială pentru că nu aveam realmente modele. Apoi pentru că, dacă instrumentele teoriei literare mi se păreau uneori foarte utile, voiam să fac altceva. Voiam să integrez povestea în comentariu. Ţineam ca cei care nu citiseră cărţile de care vorbeam să poată într-un fel să le citească în chiar lectura pe care le-o propuneam.

Scriem pentru a înţelege lumea şi condiţia umană sau pentru a ne mărturisi?
A.F. Cred că un mare scriitor e cel care se părăseşte. Sunt scriitori care sunt atît de buni scriitori, poate, dar care nu se părăsesc niciodată. A te părăsi, a te uita pe tine însuţi: este poate cea mai frumoasă parte a literaturii. Literatura este o lărgire, în toate sensurile termenului.

Cum să citim? Vreau să spun: cum să citim bine un roman, fără să cedăm fantasmelor noastre sau voinţei de a fi inteligent?
A.F. Şcoala este, prin excelenţă, un loc unde învăţăm să citim. Dar de ceva timp ea a şi-a schimbat însăilările. În loc de a aşeza admiraţia în centrul procesului educativ, ea pune cultura la plural şi devine astfel pubela actualităţii şi a modei. Ea se închide pentru opere sub pretextul că se deschide lumii. A trebuit ca Preşedintele Republicii să vorbească de rău un mare roman din secolul al XVII-lea pentru ca adepţii unei pedagogii de proximitate să-i decopere virtuţile. Chiar aceia care consideră ca arbitrară şi reacţionară prezenţa limbii clasice peste limba periferiilor o dau acum la întors în faţa zorzoanelor Principesei de Clèves. Dar o şcoală care are nevoie pentru a o reintegra pe Doamna de Lafayette să-i acorde, ca la rap, eticheta rebeliunii a uitat că misunea sa primordială este aceea de a-i dezorienta pe elevi şi de a-i duce dincolo de ei înşişi. Această magie iniţiatică pe care o descrie Pierre Michon în cartea sa de convorbiri Regele vine cînd vrea. El a descoperit literatura la vîrsta de nouă ani, în ziua în care un învăţător a hotărît să citească în clasă începutul de la Salammbô.: „Era la Megara, la periferia Cartaginei, în grădinile lui Hamilcar...” Copiilor care nu le înţelegeau, aceste cuvinte şi aceste nume le spuneau frumuseţea depărtării. Astăzi şcoala se fereşte de stranietate. Ea nu are pe buze decît respectul pentru diferenţe, dar ea nu practică dezorientarea, ea o combate. Ea repatriază trecutul în prezent, altul în acelaşi. Şi literatura riscă să fie abandonată pentru că ea este scrisă într-o limbă din ce în ce mai străină faţă de cea care se vorbeşte în fiecare zi. Literatura tinde să devină o limbă moartă. Indiferentă la această agonie, şcoala a ales calea jargonului de specialitate şi calea demagogiei. Calea jargonului? Li se dă elevilor o cutie de scule şi ei abordează textul cu lovituri de prolepse, de metalepse, de diegeze, şi de cîmpuri semantice. Demagogia? Se introduce în programă ceea ce îi interesează imediat pe elevi, sunt abandonaţi lor înşişi, internetului, şi frumuseţea se scufundă într-un tot cultural.

De ce vă temeţi?
A.F. Vor exista totdeauna romane de dragoste, dar vor fi de asemenea romane care să gîndească dragostea şi cititori formaţi pentru a le recepta?

Aţi scris că lectura Glumei lui Kundera a ruinat în dumneavostră „ideea triumfală că viaţa este un roman”. Deci viaţa nu este un roman?
A.F. Lungă vreme neîncrezătoare în ceea ce priveşte lucrurile strict omeneşti, filozofia, începînd de la Hegel şi Marx, a făcut din Istorie locul de desfăşurare şi de împlinire a raţiunii: discursul său, dintr-o dată, a devenit un fel de roman. Am putea chiar să spunem, împreună cu versiunea comunistă a filozofiei Istoriei, un roman binar. Un roman captivant, desigur, dar un roman infantil. Tocmai marelui roman al secolului XX i-a revenit misiunea de a fi deconstruit acest roman al filozofiei Istoriei. Este ceea ce face, de exemplu, Kuundera, cu Gluma sau Vassili Grossman cu Panta rhei şi Viaţă şi destin. Personajul din Gluma, Ludvik, victimă a Istoriei, ar vrea, cînd are ocazia, să se răzbune, să facă din viaţa sa un roman: douăzeci de ani după ce a fost exclus din facultate pentru a fi proferat o glumă, el o va seduce pe soţia principalului său persecutor pentru că vede în asta ocazia de a avea ultimul cuvînt în romanul vieţii sale... Dar, evident, lucrurile nu se vor petrece aşa cum planificase el, fantasma va fi anulată de realitate. În sfîrşit, această femeie se va îndrăgosti de el, dar cînd el îl va reîntîlni după cîtva timp pe soţul ei la braţul unei superbe studente, soţul îi va fi enorm de recunoscător: seducîndu-i soţia, el îl uşurase de ceea ce devenise o povară mortală! Regăsim aici opoziţia despre care am vorbit adineaori: fantasma şi imaginaţia. Noi construim fără încetare romane (romanul vieţii noastre, romanul Istoriei etc.) după un model fantasmatic dar pluralitatea omenească nu încetează să desfidă aceste poveşti. Cu alte cuvinte, noi credem că ne putem modela viaţa după bunul nostru plac, dar nu suntem singuri: nu există pur şi simplu celălalt, ci ceilalţi. romanul, faţă de construcţiile romaneşti cu care ne umplem viaţa, este marele paznic al pluralităţii umane.

Dar înţelegeţi că cititorii vor să-şi pună viaţa la diapazonul cărţilor pe care le-au citit?
A.F. Da, fireşte. şi eu fac la fel ca ei. Barthes o spune magnific că, pentru el, lectura Căutării timpului pierdut, are totul dintr-o consultare biblică: un du-te vino se produce între operă şi existenţa celui care citeşte.

Cu riscul deziluziei. Romanul poate astfel să devină groparul iluziilor...
A.F. Este ceea ce arată admirabil Conrad în Lord Jim. Chiar dacă laşitatea lui Jim este subiect de cauţiune: el este laş pentru că el este distras de apetitul său pentru aventură, de aventură luată aşa cum este. Istoria are mereu mai multă imaginaţie decît noi. Lordul Jim are o idee gata făcută despre aventură şi în momentul în care ea soseşte, pentru că nu seamănă cu această idee preconcepută, el o ratează.

Faţă de cărţile pe care ni le arătaţi că pot fi trăite intens – fără să te resemnezi, fără să cazi în rutină – cititorul nu poate decît să vrea să pună în practică, în propria sa existenţă, ceea ce conţin aceste cărţi... Este o capcană?
A.F. N-aş spune astfel. Pentru mine, literatura este înainte de orice o elucidare. Pasiunea mea de cititor este pasiunea de a înţelege. Dar, pentru a nu ocoli întrebarea dumneavoastră, să spunem că eu cer deasemenea literaturii să-mi lărgească paleta. Fără medierea cărţilor, nu cred că aş fi capabil să văd lumea. În sfîrşit, experienţa sensibilului nu este o experienţă imediată. Rutina, plictisul, o mohorîtă istovire ţin de asemenea de faptul că ne lipsesc cuvintele pentru a discerne lucrurile. Nuanţele vieţii nu ne sunt date de către viaţă ci de către artă, de către literatură.

Asta ar însemna că a citi bine ne permite a gîndi mai bine, a iubi mai bine, a trăi mai bine?
A.F. Da, se poate. Dar secolul XX abundă în spirite distinse , în mari cititori, care s-au comportat ca nişte brute oribile, să nu uităm asta niciodată. Rămîne doar ca literatura să-şi desfăşoare întreg evantaiul de sentimente şi de senzaţii. Literatura duce la eşec orice formă reducţionistă şi, prin asta, ea ne poate ajuta să trăim mai bine, să gîndim mai bine şi, fără îndoială de asemnea, să iubim mai bine.

Cu excepţia lui Joseph Conrad, nu aţi abordat niciodată biografia scriitorilor ale căror romane le studiaţi. De ce?
A.F. Este deliberat, fireşte. Ceea ce mă interesează sunt mai puţin condiţiile de elaborare ale romanului, ale poveştii, ale personajelor, decît rezultatul.

Dar rezultatul nu apare din nimic.
A.F. Nimic nu apare niciodată din nimic. Nu există creaţie ex nihilo. Dar am vrut să tratez aceste opere cu privirile pe care le ai şi pe care trebuie să le ai pentru operele filozofice. Cînd îl citeşti pe Aristotel, nu îţi pui întrebarea de a şti care a fost viaţa sa.

Oh... da. De altfel, în calitate de cititor, eu nu sunt contra faptului de a şti cum a fost viaţa lui Kundera, a lui Roth, a lui Blixen sau a lui Henry James, pentru a pătrunde mai bine şi a înţelegre ceea ce citesc...
A.F. Pe mine, cînd am citit Gluma lui Kundera, m-a interesat în contextul istoric al cărţii (Praga sub comunism) receptarea sa în Franţa lui 1968, dar nu vreau să ştiu în ce măsură Kundera este Ludvik. Absolut că nu.

Iertaţi-mă, dar nu asta era întrebarea pe care v-am pus-o... Kundera nu este Ludvik, cum nici Roth nu este Zuckerman, fireşte. Dar pentru ce această neîncredere faţă de biografie sau, mai simplu, faţă de portretul autorului?
A.F. Biografiile, de acord, sunt adesea lămuritoare. Dar ele sunt şi mai adesea indiscrete: „este incredibil că perspectiva de a avea un biograf nu a făcut pe nimeni să renunţe să aibă o viaţă”, scrie delicios Cioran. Nimic nu ar putea, în plus, justifica abordarea biografică a operelor literare. „Viaţa, adevărata viaţă în sfîrşit descoperită şi lămurită” despre care este vorba în Timpul regăsit nu este viaţa lui Proust, ci a noastră. Arta nu ar prezenta nici un interes dacă s-ar reduce la funcţia expresivă. Grandoarea şi necesitatea sa înseamnă, pentru a vorbi din nou ca Proust, „de a sesiza, de a ne face cunoscută această realitate dincolo de care noi trăim, de care ne îndepărtăm din ce mai mult, pe măsură ce capătă mai multă consistenţă, impermeabilitate cunoaşterea convenţională pe care i-o substituim”.

Chestiunea rîsului uneşte ansamblul acestor texte... De ce condamnaţi rîsul contemporan?
A.F. Pentru că este sinistru. Octavio Paz scrie că umorul este o cucerire recentă, şi Kundera adaugă că este o valoare ameninţată. Împărtăşesc aceată teamă. Umorul îmi apare din ce în ce mai mult ca o paranteză civilizată în istoria rîsului. Barbaria rîdea cu gura pînă la urechi. Ea reîncepe. „Umorul spunea Chris Marker, este politeţea disperării”. Cînd un măscărici îl compară pe Nicolas Sarkozy cu pianistul Michel Petrucciani şi pe Martine Aubry cu o cutie de tutun, el dezlănţuie o cruzime care nu mai are nimic umoristic. A rîde de un preşdinte al Republicii pentru că este scund, de un artist mort pentru că era handicapat şi de o responsabilă politic pentru că nu are o talie de viespe; a rîde de slăbiciune; a rîde de infirmitate crezînd că astfel desfizi puterea; pe scurt a rîde de tot în afară de tine însuţi, este poate propriu omului – dar este moartea umorului.

Acuzaţi televiziunea de a fi principalul furnizor al acestei noi forme de rîs. Generalizaţi. Nu există oare loc pentru divertisment fără ca totuşi să subminezi civilizaţia şi să ruinezi orice simţ al respectului?
A.F. Eu nu pun în discuţie divertismentul. Divertismentul este una dintre nevoile fundamentale ale condiţiei umane, şi cultura nu vine pentru a-l înlocui sau, dacă ea ea eşuează, pentru a-l arăta cu degetul şi a-l culpabiliza. Dacă această luptă există, nu îmi aparţine. Mi se întîmplă, fiţi sigur, să privesc divertismente la televizor. Evenimentele sportive de exemplu.

Bine. Dar rîdeţi cîteodată?
A.F. Există un comic al existenţei care se naşte din finitudine şi din contrastul între ceea ce suntem şi ceea ce credem să suntem. Operele care pun în scenă acest fel de comic mă fac să rîd. Astfel, Roth, Kundera şi, într-un alt registru, Cioran: „În dimineaţa asta, după ce am auzit un astronom vorbind despre miliarde de sori, am renuţat să-mi fac toaleta. La ce bun să te mai speli!”. Dar comicii care ne maltratează pe unde sunt altceva. Ei ne aruncă, abia treziţi, în coşmarul unei ilarităţi perpetue. Dau informaţia cu toptanul. Tratează lumea ca pe o revistă de caricaturi. „Nu suntem aici pentru a afla ce se întîmplă, urlă ei în fiecare dimineaţă, suntem aici pentru a ne strica de rîs.” Ziariştii care sunt prompţi să mă tratze drept unul care strică altora cheful ar trebui să fie primii care să se neliniştească de acest pronunciamiento. Iată-i expulzaţi la statutul de Dl. Loyal [şef de circ n.trad.] al clovnilor guralivi! Astfel se exercită, se spune, dreptul la impertinenţă. Dar cînd un comic se încrîncenează fără ruşine împotriva unui om politic care va fi peste cîteva minute invitat la o emisiune, şi care, docil, resemnat, tremurînd, nu va cuteza să emită cel mai mărunt protest, nu este impertinenţă, este aroganţă, este teroare şi este o lovitură mortală dată la ceea ce Orwell numea „commun decency”! Glumiţele care plouă peste noi fără cea mai măruntă clarificare ne separă cu fiecare zi mai mult de gluma kunderiană.

Dacă aţi fi invitat să decideţi asupra unui subiect pentru bacul de franceză, spre ce scriitor v-aţi îndrepta?
A.F. Limba franceză a fost modelată de către literatură, este una dintre caracteristicile sale cele mai admirabile şi cele mai emoţionante. Astăzi, limba comunicaţiilor se emnacipează de această tutelă strivitoare, aşa cum o dovedeşte locul din ce în ce mai redus a citărilor literare în dicţionare. Cred că trebuie restabilim această legătură. Aş opta aşadar pentru o operă exotică, în sensul de străină idiomului comunicaţional în vigoare.

Despre ce text ar putea fi vorba?
A.F. Berenice, de exemplu, adică o alteritate dulce. Stilul lui Racine îi smulge pe elevi micului lor univers lexical. Dar acest stil este lipsit de ornamente şi nu comportă dificultăţi speciale.

* LIRE, septembrie, 2009