Theodor CODREANU
La aniversarea a 80-a a scriitorului Ion Druta, în
toamna lui 2008, Dumitru Matcovschi avea la dânsul doua volume
pe care mi le-a daruit: unul de poezie, altul de teatru: Neamul Cain
(Editura Stiinta, Chisinau, 2008) si Teatru (Editura Prometeu, Chisinau,
2004). Dedicatia de pe volumul de versuri suna asa: „Va rog, domnule
Codreanu, cititi aceste poeme, cu mintea moldoveanului cea de pe urma
le-am adunat într-un volum, D. Matcovschi”. Le-am citit
si eu tot cu mintea moldoveanului cea de pe urma, adica la aproape un
an de la primirea darului. Cu siguranta, se poate scrie în cunostinta
de cauza despre poezia lui Dumitru Matcovschi chiar pornind numai de
la acest volum, care este o antologie de autor, facuta dupa criterii
neortodoxe, as zice în maniera eminesciana din Poesii (1883-1884),
celebra editie princeps atribuita exclusiv lui Titu Maiorescu, dar unde
se vede si vointa poetului, desi încalcata de îngrijitor,
dupa cum a argumentat N. Georgescu, cel mai bun cunoscator al tuturor
editiilor eminesciene.
De regula, antologiile de autor urmeaza criteriul cronologic, cu selectii
din volumele agreate de scriitor sau de editor. Dumitru Matcovschi nu
procedeaza asa. El îsi „deconstruieste” opera si o
replamadeste, retinând poeme de la origini pâna în
prezent, ca sa-l parafrazez pe G. Calinescu, adica din anii debutului,
1962-1963, pâna la 2008, dar nu într-o ordine cronologica,
vârstele poetice simultaneizându-se dupa o logica interioara,
în armonie cu întreaga personalitate si cu tinta vizionara,
enuntata în titlu. „Sectiunile” cartii, daca pot fi
numite asa, sunt marcate de „arte poetice” sub forma unor
poeme în proza, în care domina enuntul reflexiv de atitudine
estetica, morala, sociala si nationala. Altminteri, constat ca aceeasi
maniera e abordata de scriitor si în arhitectonica volumului de
teatru. Altfel spus, Dumitru Matcovschi face parte dintre acei autori
constienti ca opera lor se constituie dintr-o singura Carte, gând
care l-a purtat si pe Eminescu si la care a nazuit, spre exemplu, la
modul teoretic si practic, Mallarmé. Dintre basarabeni, o constiinta
similara a avut regretatul Grigore Vieru, care, de altfel, si-a încheiat
opera antuma cu un volum testamentar: Taina care ma apara (2008).
Destinul uman si literar al lui Dumitru Matcovschi pare a fi în
contratimp cu istoria. Mihai Cimpoi, altminteri, descifra în fiinta
poetului un „dramatism organic” si „un suflu tragic
ardent” (1). Bine zis „ardent”,
fiindca în alchimia poetica a elementelor focul interior mistuitor
cunoaste o paleta larga, de la dorul „folcloric” si eminescian
pâna la rugul de taina care arde undeva în lunci (Acolo,
Vine primavara etc.). Desigur, focul central din lirica basarabeana,
ca si din epos, este cel al vetrei. (Focul din vatra se numeste un roman
din 1982). Unul dintre primele sale volume, Descântece de alb
si negru (1969) a fost înfierat de regimul sovietic si dat la
topit, moment care l-a transformat într-un proscris, pentru ca
în clipa siderala a renasterii Basarabiei, la care a avut o contributie
decisiva, sa treaca prin martirajul accidentului rutier de la 17 mai
1989. Lupta cu moartea nu i-a înfrânt vointa de viata si
nu i-a frânt elanul creator, desi s-a vazut în situatia
de a deveni un militant, autor de imne si de blesteme. (2)
În „contratimp” cu istoria va fi si dupa 1989, când,
încetul cu încetul, Basarabia a recazut în gheara
„monstrului” asiatic, cum îl numeste, în numeroase
contexte, Dumitru Matcovschi, în vreme ce tinerii scriitori s-au
lasat vrajiti de textilismul textualist (Paul Goma) al postmodernismului
neostângist. În atari conditii, el si-a asumat, mai departe,
conditia a ceea ce se descoperise demult: un Don Quijote al literaturii
basarabene. Dar unul care nu mai are nici „scutier” sau
nu mai are nevoie de un „scutier”: „Ma bat ca Don
Quijote/ cu morile de vânt./ Râd oamenii de mine:/ m-am
rupt de la pamânt.// Un ratacit adica./ Alti oameni, alte vremi…”
(Asa-i la moldoveni, 1986).
Dupa 1989, va înfrunta cu armele sale „anacronice”
râsul postmodernistilor, care au schimbat literatura pe metaliteratura,
considerând ca important e nu ce spui, ci doar cum spui, spre
marea satisfactie a „monstrului”: „Si monstrul rânjeste
stupid, deasupra tuturor ”. Si adauga laitmotivul donquijotesc:
„Ma lupt cu morile de vânt”. (Aceasta-i lumea, 23
decembrie 2007). Ma întreb cât de ridicol este un scriitor
care se încapatâneaza sa creada ca literatura se mai poate
lupta cu metaliteratura, într-o ultima încercare de salvare
a canonului literar european. Dumitru Matcovschi o face în numele
vietii si al destinului Basarabiei. În trufia lui aproape mistica,
exprimata adesea stângaci, descopera un fapt uluitor: postmodernistii
pretind ca scriu o poezie a concretului, dar, în realitate, sunt
masini sterpe, mori care macina în gol si în care el, Don
Quijotele, vede uriasii pusi sa slujeasca „monstrul”: „Robotii,
automatele, postmodernistii n-au nici un simtamânt. Versuri eunuce,
sterpe scriu robotii. Poetii adevarati scriu dureri. Omul de alaturi,
cititorul, aplecat peste carte, va întelege si se va bucura, ca
în aceaasta clipa, aici si acum, se naste lumina. În cuvânt
razbate din cuvânt, ca firul de apa din piatra, prin piatra”.
(Scrisul, 30 august 2006).
Acestui insolit si îndurerat Don Quijote, parasit de scutier,
având la dispozitie doar arma cuvântului, destinul i-a dat
ca Dulcinee pe cea mai frumoasa si mai nedreptatita femeie din lume:
BASARABIA. El nici nu vrea s-o numeasca altfel. „Patriotii”
din Republica Moldova protesteaza împotriva acestei denumiri,
argumentând ca Basarabia s-a numit astfel pasager, doar în
partea ei sudica, domnita cândva de dinastia Basarabilor si care
azi nici macar nu mai face parte din republica. Rusii, la 1812, au recurs
la o mistificare istorica în fata Europei, extinzând granita
pâna la cetatile nordice ale Moldovei lui Stefan cel Mare. Tocmai
aici e hiba: ca aceasta parte de Moldova a fost mutilata si rasmutilata
timp de aproape doua secole, exceptându-i pe cei douazeci si doi
de ani normali dintre 1918 – 1940. Dumitru Matcovschi este un
eminescian si el stie ce simbolism istoric a pus Eminescu în cuvântul
Basarabia. Îl si citeaza, pe coperta ultima a volumului Imne si
blesteme: „Tragând o linie de la Hotin din Nistru pâna
la Prut, avem o lature; de amândoua capetele ei tragem câte
o linie pâna la Marea Neagra, una de-a lungul Nistrului, cealalta
de-a lungul Prutului; iar capetele acestor doua linii le încheiem
cu o a patra linie, formata prin tarmurii Marii Negre. Acest cvadrilater
cam neregulat se numeste azi Basarabia, desi fara cuvânt”.
Iar mai departe, tot cu Eminescu, lamureste de ce supara cuvântul
Basarabia: „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra
dominatiunii rusesti. Numele Basarab si basarabeni exista cu mult înaintea
vremii în care acest pamânt devenise românesc: acest
nume singur este o istorie întreaga”.
Întreaga opera a lui Dumitru Matcovschi e strabatuta ca un fior
de cuvântul Basarabia, minunata si batjocorita lui Dulcinee pe
care o iubeste iubind deopotriva mama, femeia, glia, limba româna,
omenia, viata, doina, aurul solar din strugurii de pe coline, pe Eminescu,
pe Alexe Mateevici, pe Bacovia si pe Ion Vatamanu. La 19 noiembrie 1986,
el scria uimitorul poem Basarabia, din care citez finalul devenit celebru:
„Trecuta prin foc si prin sabie,/ furata, tradata mereu,/ esti
floare de dor, Basarabie,/ esti lacrima neamului meu”. Redactor
la revista Nistru, s-a luptat sa-i schimbe numele în Basarabia
(1988), devenindu-i, apoi, redactor-sef. La renasterea de dupa lovitura
de camion, unul dintre primele sale volume se va intitula Floare Basarabie.
Poeme dupa întâia moarte (Bucuresti, 1992).
Pentru Basarabia lui, poetul gaseste si un diminutiv simbolic: margioara.
Dar ce arome cu sensuri filosofice se ascund în poetica marginii!
Fiindca se poate vorbi astazi de asa ceva. Si nu în spirit anacronic
traditionalist, ci chiar din perspectiva… postmodernista, pe care
postmodernistii nostri de pe Bâc si de pe Dâmbovita o ignora,
putin familiarizati cu filosofia occidentala a identitatii si a diferentei.
Mihai Cimpoi a si propus, altminteri, o incitanta interpretare a operei
bacoviene (3) prin
categoriile estetico-filosofice centrul si marginea. Focalizarea postmoderna
da câstig de cauza marginii, nu centrului, fie el imperial sau
nu. Moldova a dat extraordinari poeti ai marginii, între care
Bacovia si Cezar Ivanescu. Ca si Dumitru Matcovschi, Cezar Ivanescu
a avut revelatia marginii si a marginalizarii istorice înainte
de 1989. Într-o doina de suflu eminescian, poetul Baaadului spunea:
„Straja romana pe Tisa si sus pe Nistru,/ vecinic la margine,
vecinic la margine poporul meu”. Este chiar conditia existentiala
a Basarabiei din versurile lui Dumitru Matcovschi. Poetul poate trece
de la imn la blestem, de la mângâiere la diatriba de suflu
eminescian, ca în Impostorii (1988), împlinita nu doar ideatic,
ci si artistic, ceea ce l-a determinat pe un istoric si critic literar
exigent ca Marian Popa s-o citeze integral în monumentala sa Istorie
a literaturii române de azi pe mâine. (4)
Dumitru Matcovschi este un maestru în mânuirea anaforei,
a interogatiei si a invocatiei retorice, dar si a punerii în scena
(dovada ca a recurs si la formula teatrului). Ca altadata Grigore Alexandrescu,
în Satira. Duhului meu, autorul îi însceneaza un proces
de intentie antifrazic poetului, pe care-l gaseste vinovat pentru înflorirea
si proliferarea impostorilor, cei care pun toate relele tocmai pe seama
poetilor: „Tu, numai tu, poete, esti vinovat de toate:/ Esti vinovat
ca spicul nu da înalte roade,/ Esti vinovat ca marul e viermanos
si pica,/ Esti vinovat ca vita, vai, nu se mai ridica;/ Esti vinovat
ca ploua cu ploaie dusmanoasa,/ Esti vinovat minciuna ca sta în
cap de masa,/ Esti vinovat ca vinul se bea direct din cada,/ Esti vinovat
ca tara se fura si se prada” etc. Pentru ca sa încheie optimist-didahic,
ca profetii biblici: „În hau de cabinete, urând dusman
poetii,/ Mai stau, ah, din pacate si azi analfabetii,/ Tu nu-i lua în
seama, tu spune adevarul,/ Cu versuri plângi, cum plânge
cu mere coapte marul; (comparatie superba!, n.n.)/ Tu fii mereu ostasul
ce are moartea-n fata,/ Te-nvata de la dânsul, murind, ce-nseamna
viata,/ Si nu uita, ca noaptea oricât ar sta la pânda,/
Tu Soarele cel Mare, rasare cu izbânda!” În strofa
penultima, poetul-luptator este din nou identificat cu Don Quijote.
Sa mai fie oare o simpla coincidenta ca în anul urmator, când
impostorii se gaseau pe buza prapastiei, s-a produs acea „nelamurita”
lovitura de camion?
Numai o imensa vointa de viata, acel dor nemarginit
eminescian, intrat în substanta fiintei sale, i-a îngaduit
scriitorului sa renasca din propria-i cenusa ca pasarea Phoenix. Poate
cele mai pure poeme matcovschiene vin din izvorul nesecat al dragostei
de viata. Ma gândesc, în primul rând, la acea capodopera
de simplitate bucuroasa care este poema din 1983, intitulata chiar Bucurati-va.
Nu e deloc întâmplator ca poetul îsi încheie
volumul de la care am pornit notele de fata cu acest adevarat imn al
bucuriei. El a devenit aproape folcloric, având în ajutor
si o reusita punere în muzica a textului: „Eu ma grabesc,
tu te grabesti, el se grabeste,/ îmbatrânesc, îmbatrânesti,
îmbatrâneste./ Ce am iubit, ce n-am iubit, ca-ntr-o poveste,/
simpla de tot, scurta de tot viata ne este”. Nesatiul de viata
trece prin poeme precum Inima de cremene, Crochiu,Fetele,Viata de când
este, Declin,Viata,Buna seara, Odochia, Viata ca tipat s.a. Mai citez
din Inima de cremene (1986): „Fumega în vatra focul, nu
mai arde./ Si în pragul casei marul scuturat./ Stelele, departe,
scapara departe./ Eu de viata nu m-am saturat”. Pe aceeasi axa
existentiala se afla poeziile de dragoste si cele pentru copii, care
ar merita un comentariu aparte. Ele îi confera poetului o anume
seninatate care-i asigura si echilibrul estetic necesar. (Vezi Furnicile,vine
primavara,O gutuie pe masa,Adam,Sarut, femeie, mâna ta,Noapte
buna,Tara dorului, Psalm s.a.).
Desigur, bucuria de viata este crestina, asociata de poet cu un insistent
simbolism religios. Ea se posteaza la antipodul dezbinarii din suflet
si din lume. Iar de aici începe zbuciumul dramatic pe fisura caruia
poetul îsi construieste volumul în arhetipul Cain. Aici,
folclorismul îsi ia o revansa la nivel etimologic. Poetul îsi
permite sa se joace cu vorbele, facând o legatura între
verbul a (se) caina si faimosul nume al fratelui biblic. Fireste, o
etimologie populara, caci, ironie, a caina vine din slavul kajanu. Dezbinarea
si fratricidul sunt cele doua rele supreme în Moldova pe care
„monstrul” le ocroteste si le stimuleaza. De-aici vine slabiciunea
istorica a margioarei. Priceperea didahica a poetului devine elocventa:
„Sa nu lovesti nicicând în frate./ Sa nu-ndraznesti.
Mare pacat./ Nu-i omeneste. Nu se poate./ Cain ai fi./ Un blestemat.
V-a alaptat aceeasi mama./ Ar însemna sa dai în ea./ Sa
nu mai stii nici cum te cheama,/ nici care ti-i obârsia./ Ar însemna
sa vii de unde?/ Din cel mai mare, din pustiu./ Cu tine cine s-ar raspunde?/
Om de nimic, un papugiu./ Ti-ar fi de-aici încolo drumul/ batut
în cuie, cum sa-l treci?/ Ca ratacitul, ca nebunul?/ Natura, lumea
are legi.// Sa nu lovesti nicicând/ în frate. Una sa fiti,
la rau,/ la bine, ca doua inimi gemanate.” (Si cu nadejdea, 1999).
În literatura româna din Basarabia de azi numai Grigore
Vieru a zabovit mai expresiv si mai îndurerat pe tema dezbinarii
cainice decât Dumitru Matcovschi. Si ciudat, uluitor lucru: daca
Dumitru Matcovschi a supravietuit „accidentului” din 1989,
exact dupa doua decenii Grigore Vieru n-a mai supravietuit. Oare ce
poti sa mai întelegi? Ca „monstrul” si-a rafinat masinariile?
Poate ca Matcovschi însusi, si nici Vieru n-au mers pâna
la capat în regândirea fratricidului. Si doar o facusera
cu asupra de masura autorul anonim al Mioritei si, mai ales, acela care
ne reprezinta, printr-un legitimism de ordin divin (cum spunea Lucian
Blaga), Mihai Eminescu, în cea mai tragica dintre poeziile sale,
Gemenii. O uriasa ironie indicibila face ca tocmai poetii care au demontat
„complexul lui Cain” în literatura basarabeana, Dumitru
Matcovschi si Grigore Vieru, sa fi cazut ei însisi în capcana
dezbinarii dintre frati. Îmi vine sa spun din nou, împreuna
cu Dumitru Matcovschi si cu Grigore Vieru: Doamne, da-i moldoveanului
mintea cea de pe urma!
De ce? Din pricina grea de consecinte ca noi, românii, nu ne putem
înca debarasa de logica maniheista a tertului exclus. În
textele dedicate lui Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi (5)
si Adrian Dinu Rachieru6 au surprins ispita maniheica din logica autorului
nostru. Poate ca ea vine din Vechiul Testament, cu dezbinarea fratilor
Cain si Abel. Dar „postmodernii premoderni”, cum i-a numit
Constantin Virgil Negoita (nu aceia cu care s-a razboit Dumitru Matcovschi
însusi), începând cu Jorge Luis Borges si încheind
cu un roman din 2008 al lui Constantin Virgil Negoita, Cronica intrarii
în Rai, considera ca nu poti fi sigur niciodata cine e Cain si
cine e Abel, oricând intersanjabili. Numai asa e posibila iubirea
crestina si, deci, nimicirea dezbinarii dintre frati la care si fratii
Grigore Vieru si Dumitru Matcovschi au nazuit spre mântuirea de
subistoria obladuita de „monstrul” imperial.
Sa ne straduim a descoperi în Neamul Cain drumul regal al iubirii
între Cain si Abel, iubirea de Basarabia si de literatura, împreuna
cu Dumitru Matcovschi, acum când poetul intra în al cincisprezecilea
lustru de viata.
...................
1 Mihai Cimpoi, O istorie deschisa a literaturii române
din Basarabia, Editura Arc, Chisinau, 1997, p. 206.
2 Vezi Dumitru Matcovschi, Imne si blesteme, Editura
Hyperion, Chisinau, 1991.
3 Mihai Cimpoi, Secolul Bacovia, Editura Ideea Europeana,
Bucuresti, 2005.
4 Marian Popa, Istoria literaturii române de azi
pe mâine, II, versiune revizuita si augmentata, Editura Semne,
Bucuresti, 2009, p. 1103. Poezia a fost tiparita întâia
oara în publicatia din exil „Cuvântul Românesc”,
anul 13, nr. 141, ianuarie 1988.
5 Vezi si Mihai Cimpoi, articol din Dictionarul general
al literaturii române, L-O, editura Univers Enciclopedic, Bucuresti,
2005, p. 266.
6 Adrian Dinu Rachieru, Dumitru Matcovschi: de la elegie
la diatriba, în „Oglinda literara”, an. VII, nr. 93,
septembrie 2009, p. 4891.
