Fiere din miere
La adresa http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Business/Media/139880/Cum-poate-deveni-cultura-un-motor-al-dezvoltarii-locale.html puteţi citi un excelent articol care demonstrează cum cultura poate deveni un excelent motor economic. Împotriva imbecilităţii administrative care vede în cultură doar un consumator inutil de fonduri, articolul de mai sus arată cu exemple şi cifre cum investiţia inteligentă de bani în cultură duce la boom economic. De citit neapărat de toţi oamenii noştri politici. (în presupunerea absurdă că ei chiar ar citi ceva).
Una dintre calamităţile inevitabile ale TVR este Marina Almăşan. Până acum deţinea o emisiune la o oră la care nu se uită decât pensionarii şi gospodinele. Acum, are o emsiune lăbărţată sâmbăta după-amiaza. La care văd că abordează teme gen „oră de dirigenţie”. Mi-a sărit inima când l-am văzut la o dezbatere (???) despre patriotism pe dl. Bolcaş. Ca să-l inviţi la o discuţie despre patriotism (am impresia că s-a lăsat cu ceartă foarte românească, am mai dat un click spre sfârşit şi toţi se răsteau la toţi) înseamnă să dai de dovadă de mult cinism sau de multă prostie. Sau de amândouă.
Scriu aceste rânduri la cîteva ore după ce s-a anunţat că Herta Müller a primit Premiul Nobel pentru literatură. Deja se discută dacă trebuie să ne mândrim sau nu. Până când veţi citi aceste note, desigur se vor publica şi la noi zeci de materiale. Cred că lucrul cel mai corect este să spunem: scriitoare germană născută în România. Punct. Am mai scris cu vreme în urmă, în această rubrică, admirativ, despre radicalismul moral atât de ne-românesc al scriitoarei. Mă bucur că, prin opera ei, regimul comunist şi Securitatea din România devin personaje ale literaturii europene. E un dar nesperat.
Dar nu pot să nu observ că, numai cu o săptămână în urmă, scriitoarea a fost în România. În ignorarea totală a presei anticulturale care a pierdut o mare ocazie de a avea interviuri inedite.
Continuă intens polemica din presa culturală în jurul cazului Sebastian, iscată de cartea Martei Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian. Deja este imperios necesar ca o editură să-şi propună strângerea tuturor acestor materiale. Amintesc aici un excelent studiu în două părţi al Roxanei Sorescu din Observator Cultural nr. 234-235. Aş mai aminti şi un articol din nr. pe septembrie al revistei Orizont, al lui Vasile Popovici, foarte just în vehemenţa lui de a combate lecturile prin grilă ideologică, ocolind contextualizările necesare, tip de lectură discreţionară în ultimele decenii, şi pe care autoarea de la Cluj îl practică în cărţile sale demascatoare. Una din puţinele discuţii de idei din presa noastră culturală. Este însă şi un punct asupra căruia nu s-a insistat deloc în polemică, dintre cei doi termeni ai ecuaţiei din titlu toată lumea l-a abordat pro sau contra doar pe cel de-al doilea. S-a lăsat astfel ca fiind de la sine înţeles că primul termen este corect: Nae Ionescu este într-adevăr diavolul. Or, mi se pare că tocmai acest lucru rămâne de demonstrat, el nu poate fi luat ca o axiomă. Acest defect din însăşi premiza majoră viciază dintru început demonstraţia Martei Petreu. Dar pentru a demonstra contrariul trebuie o carte...
Tot din acelaşi număr al Orizontului un excelent grupaj Steinhardt, interviuri cu Virgil Cândea, George Ardeleanu şi Alexandru Paleologu. Mă bucură mult vizibilitatea de astăzi a acestui mare scriitor, fără termen de comparaţie în literele noastre.
Apropo de radicalism moral. Puţini ne dăm seama că scandalul din această vară cu uzina de diplome Spiru Haret are şi un aspect cultural. Văd pe postul lor de televiziune o emisiune, cred că era de istorie, la care se îngrămădeau să participe mai mulţi academicieni (de altfel, mulţi predau la sus-zisul SRL-Diploma la comandă). Să nu-şi dea seama Academia Română că gerează astfel poate cea mai mare escrocherie din România postceauşistă? Sigur, nu poţi da o lege prin care să interzici unor oameni, unii competenţi indiscutabil, să predea acolo unde vor ei. Dar un cod moral nescris ar trebui totuşi să existe. Sigur că dl. Bondrea îl plăteşte regeşte pe dl. Răzvan Theodorescu, de exemplu. Oricum am da-o, apariţia unor membri ai Academiei în tot felul de universităţi particulare nu face decât să compromită şi mai mult compromisa instituţie.
Citesc în Dilemateca o ştire uluitoare: că preşedintele Venezuelei, dictatorul Hugo Chávez, are un Plan Revoluţionar de lectură. „Citiţi, citiţi, citiţi – acesta trebuie să fie sloganul nostru de fiecare zi”. Noi am clama cu de la Nea Iancu citire: uite aşa o dictatură ne-ar trebui nouă, ca-n Venezuela!
S-a încheiat Festivalul Enescu. Sunt evenimente culturale aproape neverosimile în România cotidianului cenuşiu. În ciuda impedimentelor: de la circulaţia îngrozitoare la aplauzele între părţile simfoniei, de la telefoanele mobile la toaletele publice... a fost un mare succes, sălile au fost foarte pline, calitatea invitaţilor şi amploarea evenimentului uimitoare. Dacă infrastructura turistică a Capitalei ar fi fost cât de cât existentă, câştigul economic ar fi putut fi surprinzător. Ca şi succesul teatral de la Edinbourg, vedem cu stupoare cum cultura sfidează criza.
Interesantă iniţiativă a TVR 1 este ciclul de emisiuni Restaurare, care ne aduce în memorie monumente în diverse stadii de degradare şi ne îndeamnă să contribuim la restaurarea lor. Este genul de acte media care pot coagula populaţia în jurul unui proiect comun. Montată alert şi inteligent, emisiunea sper să aibă un impactul aşteptat. Oricum, ritmul în care ne distrugem mărturiile istorice este mult mai accelerat decât ritmul în care le putem salva.
Preşedintele Franţei a avut cândva, prin 2007, nefericita inspiraţie de a ironiza faptul că la examenele pentru administraţia locală (sic!!!) se dăduse ca probă un comentariu despre romanul clasic din sec. XVII Prinţesa de Clèves (ca şi cum la noi s-ar da, de exemplu, la concursurile pentru funcţionari publici să comenteze Istoria Hieroglifică). Amintind şi ce spune preşedintele nostru despre „tinichigii” şi „filozofi”, se pare că oamenii politici, nu numai de la noi, au ceva împotriva literaturii clasice, a Culturii în genere. Importantă mi se pare reacţia populară care a avut loc în Franţa, de la insignele cu „Eu citesc Prinţesa de Clèves” la potopul de articole pe tema actualităţii culturii clasice care nu s-a oprit nici azi. Şi, cel mai interesant, cifrele de vânzări ale romanului au crescut substanţial. Îmi vine să spun: asta numai în Franţa se poate. Căci la noi chestiunile culturale nu au niciodată o miză în afara micii lumi a ştiutorilor. Ce s-a întâmplat cu Herta Müller, cum scriam mai sus, este edificator. Un ilustru om politic a perorat recent la noi un discurs aiuritor despre „Dimitrie Gust”, nume astfel stâlcit repetat de mai multe ori. Eu am impresia că eroarea îi vine de consilierii săi americani care, făcându-şi lecţiile cu conştiinciozitate, au vrut să-i injecteze acest aer intelectual şi de tradiţie social-democrată glorioasă. Pronunţând însă numele în felul lor. Şi aşa l-a reţinut şi liderul maxim. E o supoziţie. După hazul iniţial, s-a pus repede batista pe ţambal, omul este preşedinte de partid, candidat la preşedinţie şi nu face să-l şicanăm cu mici chestii de cultură generală. De fapt, câţi români ştiu cu adevărat cine a fost această personalitate grandioasă a Interbelicului nostru, Dimitrie Gusti? Oricum, în viaţa noastră publică, ridicolul nu ucide, nici măcar nu descalifică.
Ce fenomen cultural (în sens antropologic) straniu este pelerinajul de la Iaşi la moaştele Sfintei Parascheva! Lucrul de care trebuie să ne ferim ca de foc ar fi verdictele grăbite, jurnalistice. Nu este nici simptom de primitivism bigot, de ev mediu întârziat al unei populaţii încremenite dincoace de modernitate, dar nici semn al unei credinţe mai vii decât oriunde în altă parte. Este ceva mult mai complex şi mai greu de explicat. Tocmai pentru că scapă unei păreri grăbite şi reducţioniste. Apropo de Gusti, face oare cineva o cercetare sociologică aplicată asupra zecilor de mii de pelerini?
Mircea Dinescu a fost un poet nonconformist şi simpatic. Acum, nu mai este nici nonconformist, nici simpatic, şi, din păcate, nici poet. Un simplu personaj ridicol, ca o madamă jucând rolul Julietei la 50 de ani. Crede că vorbind buruienos îşi atrage simpatia maselor, dar face parte din acea detestabilă categorie de îmbogăţiţi recent care plâng de mila săracilor. Acum, când toţi vorbesc vulgar la tv, nu mai e nici măcar original, bate câmpii fără graţie. Am impresia că Dumnezeu a creat cel puţin tot atâtea moduri de a rata în poezie câte moduri de a face poezie sunt. Dacă nu chiar mai multe...
Olga Tudorache a împlinit 80 de ani. De fapt, femeia asta pare a se fi născut cu mult, cu foarte mult timp înainte. Cam pe vremea lui Sofocle. Ea vine direct din tragedia greacă, fără mediere. Faţa ei cioplită parcă din piatră în unghiuri ascuţite spune totul. Vocea la fel de tăioasă şi rugoasă, un fierăstrău despicând cărări prin codrul de sensuri. Nici un strop de cabotinism. Nu este o actriţă. Ci o Întrupare.
Una dintre instituţiile absurde ale absurdei noastre vieţi publice, la care revin adesea pentru că nu-i înţeleg sensul, este CNA. Dacă în ultimii 5 ani spaţiul audio-vizual românesc s-a degradat catastrofal, CNA-ul este un vinovat principal, dar el continuă să pape bugetul cu o seninătate admirabilă. În schimb, dă reglementări stupide. Un western clasic pe TVR1 (un post în degringoladă acută). Indicatorul: interzis sub 12 ani. Păi dacă nu vezi un western începând de pe la 10 ani, când să-l mai vezi? Să nu-mi spuneţi că îndeamnă la violenţă. În nici un caz mai mult decât poveştile horror Soacra cu trei nurori sau Capra cu trei iezi.
Conflictele din lumea noastră culturală au ceva meschin, derizoriu. Cristian Mandeal a fost alungat de la pupitrul Filarmonicii bucureştene, nu se ştie prea bine de ce, printr-o cabală a muzicienilor din orchestră. Ce trist.
Marţi 13 octombrie, în timp ce România era ocupată cu prăbuşirea guvernului, aflam că în Franţa a murit regizorul Paul Barbăneagră. Evenimentul Zilei a publicat fragmente dintr-un interviu pe care i l-a luat Cristian Bădiliţă şi care va apărea în viitoarea sa carte. Ar fi poate un bun prilej să revedem şi filmul său despre arhitectura şi geografia sacră, ca şi acela despre Mircea Eliade.
Atenţie! Nicolae Manolescu îşi publică memoriile. Meteorologii literari anunţă furtuni şi tornade.
De câte ori vreunul/vreuna dintre cântăcioşii noştri de ambe sexe, indiferent de calitatea lor, scot vreun nou CD sau videoclip, este prilej de anunţuri şi interviuri pe mai toate posturile de radio. Nu am auzit niciodată să se prezinte astfel vreo carte sau vreun spectacol de teatru.
Pentru că nu pot să închei decât amar această „lună”, trimit la un textuleţ al lui Florian Bichir din Libertatea (ziar teologic şi cultural de altfel!!!) din 10 oct., tot despre Herta Müller, în care acesta (nu vreau să vorbesc despre zvonurile că este un infiltrat al Serviciilor pe linie teologică în lumea presei şi a bisericii) se arată contrariat că scriitoarea „vorbeşte urât de România”, „ura faţă de România răzbate prin toţi porii”. Parcă citim Săptămâna de pe vremuri vituperând împotriva Europei Libere. Dle Bichir, nu vorbeşte urât de România, ci de Securitate şi de comuniştii care ne-au condus şi ne conduc din vremea când era alungată din Ţară până la ultima vizită pe care a făcut-o luna trecută. Asta e într-adevăr marea urâţenie a României! Hidoşenia ei monstruoasă.
BVS
