Inaderentzã
Simona Ianculescu
Vocea lui suna sec în telefon. Chiar putin enervata.
Ea venise în oras dupa o calatorie de-o noapte cu trenul. Plecase
în toiul noptii si cu riscul de-a nu se putea urca în vagonul
care se afla la capatul trenului, unde nu mai era peron. O ridicasera
de mâini niste tineri care tocmai deschisesera usa.
Înainte de asta, avu loc un moment interesant în gara, pe
care de-abia astepta sa i-l povesteasca, începusera grevele. În
compartiment erau câtiva calatori care coborau în Capitala.
Erau îmbracati modest si pareau preocupati de ceva. Se gândea
ca unii dintre ei puteau fi din Brasov sau aveau rude printre grevisti.
Asta înca era dorinta ei. Pentru ca îi considera oameni
noi, purificati pe cei care ar fi venit din mijlocul evenimentelor.
Ramase singura în compartiment si se gândi sa adoarma pâna
dimineata când sosea trenul. Voia se ajunga cit mai repede sa-l
vada si sa-i spuna ce simtise, când îl vazuse pe omul acela
singur pe peron, cu grumaz puternic, îndesat si putin crispat
de presanta ei; femeie singura, tânara, eleganta si probabil lipsita
de griji. De cum îl vazu, simti ca venea de-acolo. Era obosit,
putin speriat, dar parea hotarât. Poate se mai întâlnise
cu cineva, poate reusisera ei stabileasca niste legaturi. Si numai noaptea
era prudent sa circule. Se apropie de el si-l întreba unde pleaca.
Într-adevar, se ducea în orasul acela. Îi vorbi cu
oarecare ezitare si privind-o banuitor.
„Nu va fie teama de mine. V-am întrebat numai asa, pentru
ca erati singur pe acest peron si nu stiam în ce directie e vagonul
meu. ”
„Eu merg în partea cealalta a peronului”, spuse acesta
bucuros ca se putu îndeparta de ea.
„Numai bine va doresc”, striga în urma lui, dar nu-si
dadu seama ca ar fi auzit-o.
Întunericul din jur si suieratul unui tren o înfricosa.
Se uita cu duiosie dupa silueta scunda, dar puternica ce disparuse în
negura si în ochi îi lucira câteva lacrimi. Numai
de-ar reusi, numai de-ar reusi - îsi repeta mereu în gând.
Vocea lui suna indiferenta la aparat la auzul glasului ei. Chiar putin
suparata.
Poate îl trezise din somn. Stia ca trebuia sa soseasca dimineata
devreme, cu trenul de noapte. Îl anuntase cu o zi înainte.
Venea dupa o noapte întreaga petrecuta cu oameni îngândurati
de evenimentele despre care nu stie cum se vor sfârsi. Iar el
mai mult tacea la telefon asteptând de la ea sa spuna ca doreste
sa-l vada. Desi era ora opt, îi fixa o întâlnire la
ora douasprezece stiind prea bine ca nu cunostea orasul si nici nu se
întreba ce ar fi putut face pâna la aceasta ora. La cofetaria
unde urmau sa se întâlneasca, fetele oamenilor pareau linistite,
calme. Se uita la fiecare. Evenimentele din ajun nu ajunsesera pâna
aici sau pur si simplu nu-i interesau. Dupa modul cum îsi sorbeau
cafelele sau cum izbucneau zgomotos în râs, pareau ca nu
stiu nimic. Altfel, ar fi trebuit sa vorbeasca în soapta si sa
pastreze în ochi acei soi de îngrijorare sau asteptare înfrigurata.
Îsi comanda o cafea pentru ca mai era pâna la ora când
ar fi venit.
Sosi cu întârziere, dar prezenta lui se facu remarcata printre
cei care intrau în cofetarie. Îl vedea pentru prima data.
Îl recunoscu dupa o fotografie veche dintr-un ziar. Îsi
închipuia ca întâlnirea va avea loc sub o stea noua,
într-un aer proaspat de primavara dupa atâtia ani urgisiti
de ierni cumplite. De aceea se entuziasmase si hotarâse sa se
duca în orasul lui.
Avea tinuta dreapta, chiar putin am rigida. Privea distant si înstrainat
în jur si ea a fost aceea care l-a atras atentia, zâmbindu-i.
Nici o emotie nu i se întrezarea pe figura. Ca si când totul
ar fi fost foarte firesc, o întreba daca si-a platit consumatia,
invitând-o, cu un gest, în cealalta încapere care
servea drept bar de zi. Dupa ce se asezara, comanda sucuri, dar ea lua
din nou cafea. De-abia dupa ce-si scoase haina si ramase într-o
jacheta alba ce îi dadea un aer stralucitor, îsi fixa privirea
mai patrunzator asupra ei, parând ca atunci o observase mai bine.
- Stiti - începu ea cu o anecdota - atunci când era razboi
si începea un bombardament, oamenii se grabeau spre adaposturi
sl luau cu ei ce se nimerea. Lucruri nesemnificative. O ruda dintr-ale
mele si-a dus tuciul de mamaliga. Când s-a întors din adapost,
si-a gasit casa naruita de explozie. Nimic nu mai era întreg.
În mâini tinea tuciul. N-as dori ca discutiile noastre sa
aiba acest curs. Din graba, sa ocolim esentialul si sa plec… cu
un tuci de mamaliga…
El zâmbi, dar paru ce nu întelege prea mare lucru. Arata,
de altfel, destul de blazat. Îsi ceru scuze ca a fost cam nervos
dimineata când l-a sunat. Nu curgea apa la robinet si pâna
la acea ora nu reusise sa se barbiereasca. Chiar era speriat la gândul
ca, daca nu ar fi dat drumul la apa, ar fi trebuit sa vina neras, ceea
ce pentru el era un lucru foarte neplacut. Era si obosit deoarece cu
câteva zile înainte fusese în alt oras la o sesiune
de comunicari. La restaurant statuse pâna noaptea târziu,
iar vizita ei a venit pe fondul acestei oboseli.
Voi sa-l linisteasca, asigurându-l ca va pleca înapoi în
aceeasi seara, dar nu se arata încântat de idee si-o întreba
direct daca n-o emotiona prezenta lui. Chiar daca era emotionata întrucâtva,
nega categoric. Atunci el hotarî sa se întâlneasca
peste doua ore, în care timp ea va gasi o camera la hotel sa se
odihneasca. O ajuta, vorbind cu directorul hotelului din apropiere.
N-o invita la masa, ci doar îi zise ca o va asista. O surprinse
destul de neplacut aceasta maniera a lui. În camera de hotel nu
exista nici un scaun, ci doar un pat de-o singura persoana. Se dezbraca
de rochie si se aseza în asternut. Patul rece si neprimitor o
frisona. Încerca sa atipeasca. Îi veni în minte barbatul
cu grumazul puternic de pe peronul garii. Ce facea el oare? Ajunsese
cu bine si în acea provincie zguduita de greva? Sau în Bucuresti?
Cazu într-un somn usor, desteptându-se din când în
când sa se uite la ceas. Pe la unu si jumatate se duse la baie,
se spala pe fata si se îmbraca. Urmau sa se întâlneasca
la restaurant la ora doua.
Restaurantul era elegant si destul de putin aglomerat. El întârzie.
Chelnarita o întreba mereu daca asteapta pe înca cineva.
Pleca de la masa de vreo doua ori ca sa-i iasa în întâmpinare,
dar nu se zarea. De-abia dupa vreo jumatate de ora îsi facu aparitia
cerându-si politicos scuze. Fusese retinut la redactie de un istoric
care nu a încetat sa vorbeasca fara întrerupere timp de
doua ore si pe care nu a reusit sa-l opreasca în ciuda eforturilor
disperate de a-i arata ceasul. La restaurant, schimbarea lui era vadita.
Chiar i-a si spus-o. Ca arata mai tânar, mai vesel decât
la întâlnirea din cofetarie. O întreba ce vrea sa
manânce. Lua ciorba, friptura si desert. Pentru el nu voia sa
comande nimic, motivând ca are destula mâncare acasa. O
impresiona neplacut lipsa lui de politete si riposta „Ei dar cum
sa manânc singura, fara dumneavoastra?” În cele din
urma, comanda si el o friptura. Ceru apoi pentru fiecare câte
cincizeci de grame de coniac si o sticla de vin negru dupa masa. Acum
era rândul ei sa refuze bautura. Dar, la insistentele lui, ceda
si ea.
- Chiar ma uitam la dumneavoastra - spuse el - voiam
sa vad asemanarea cu stramosul despre care mi-ati scris.
- Seman la expresia ochilor, forma pometilor, ma rog... dar, din pacate,
eu sunt un exemplar degenerat. Nu are rost sa ma mai laud cu el. Tatalui
meu nu-i placea sa spuna ca-i e stranepot din cauza formei de nebunie
ce-o contractase acesta spre sfârsitul vietii. Ceea ce era absurd.
El numai ca individ a fost distrus de o istorie implacabila cu acelasi
caractere repetabile de-a lungul ei, dar aspiratiile, dorintele lui
de libertate au ramas, asa cum ramân dintr-o viata care se dematerializeaza:
simboluri, tendinte, sperante, amintiri, idei.
- O lume, deci, metafizica - spuse el - singura supravietuitoare, în
urma dezagregarii celei fizice. De fapt, victoriile în istorie
dupa masura aspiratiilor si bogatiei sufletesti sunt putine sau arata,
în cel mai bun caz, plastic, ca într-un desen al lui C.
Popovici, unde acel soldat se întoarce din razboi cu un picior
de lemn. Ha,ha! Nu-i de râs, dar… Li se aduse coniacul si
primul fel. Chelnerita le îngramadi pe masa si pleca.
Ciocnira paharele de coniac.
- Sunt obosita dupa drum, daca beau mult, pot sa adorm imediat, ceea
ce n-ar fi indicat.
El se uita pe masa si, luând cosul de pâine din coltul mesei,
îl puse mai spre mijloc mutând o farfurie în locul
acestuia. În acelasi timp, îi spuse cu ifos: „Haideti
sa facem putina ordine.”
Nu fusese atenta la aranjamentul din fata ei, nu-i raspunse nimic, de
fapt, nu era nimic de aranjat, dar i se înfipse în minte
observatia care, parea a fi a unui barbat casnic si pretentios. Nu era
pentru ei decât un oaspete, din nefericire feminin, dar având
acelasi gen de preocupari intelectuale ca si el.
Începu sa manânce în tacere si cam în sila.
Îsi termina repede friptura si ciocni cu ea paharul de Cabernet.
O întreba ce vârsta are, dar îl raspunse ca asa ceva
nu se întreaba.
- Dar de ce? - se mira - nu e cazul sa va faceti probleme de vreme ce
suntem amândoi un fel de colegi în meseria scrisului.
Ea zâmbi si tacu. Apoi, începu cu voce joasa, putin tremurânda:
- Stiti, m-a impresionat cineva, aseara, pe peron. Ati auzit ce se petrec
în Brasov si în zona apropiata mie? Am simtit ceva ce semana
a reînnoire. Poate si din cauza asta m-am hotarât sa vin
si sa fac atâta drum. Nu sunt eu pe post de vestitor, dar... mi-ar
fi placut sa fiu.
- Da, am auzit si noi ceva. Aici e liniste. Eh! Dar ia spuneti-mi ce
colegi ati avut la facultate? ÎI cunoasteti pe A. C.?
- Nu, nu-l cunosc.
- Dar cum? Un foarte apreciat logician, se mira el.
- Bine, eu nici nu prea am cu cine sa vorbesc. Nu mai întâlnesc
fostii colegi. Au trecut câtiva ani buni. Am fost si acuzata ca
m-am izolat, m-am retras în provincie, pentru ca mi-am însusit
ideile nefaste ale lui Noica. Va dati seama ce oameni am în jurul
meu daca au spus asemenea aberatii. Noica, acel ce are o filozofie asa
de echilibrata si aplicata la fiinta neamului! Nu e nici macar existentialist.
Dar pe cine sa lamuresti. Mai bine sa taci. Eu tac foarte mult. De fapt,
de la tacere ni se trage totul. Si de la schizofrenia relatiilor noastre
de comunicare.
- Dar haideti sa mai bem ceva - zise el. Sau e destul Nici eu nu prea
mai beau decât arareori, de mai bine de un an de zile. Desi pentru
unii bautura e o supapa. Nu din cea mai buna.
Comanda cafea, dar ospatarita îi spuse ca nu aveau de nici un
fel.
Îsi aminti ca luase de-acasa niste nes. Îl invita în
camera.
O întreba daca este cazata singura.
Facu o cafea în cele doua pahare ce se aflau pe etajera din camerei
de baie. Îi spuse sa le spele bine înainte de-a pune cafeaua.
Se trânti pe patul jumatate desfacut. Neexistând nici un
scaun în camera, ea voi sa se aseze pe o bancheta, unde, de-obicei,
se puneau geamantanele. „Stati rau acolo. Veniti aici. Mai este
loc.” Se mira de gestul ei de-a se aseza într-un loc atât
de incomod.
Statea la orizontal pe marginea patului, rezemat într-un cot si
punându-si cafeaua pe noptiera de lânga pat.
Statea într-un colt al patului, la picioarele lui, ghemuita cu
genunchii sub ea. Paharul cu nes si-l puse jos pe covor.
Îsi aprinse o tigara si-i oferi si ei. Desi nu fuma de obicei,
începu sa fumeze. Se uita la ea zâmbind, privind-o staruitor.
Îsi pleca ochii de câteva ori sorbind din cafea.
- Deci - începu el - suntem colegi, nu?
- Ei, nu ma compar cu dumneavoastra - zise ea timid. Dumneavoastra aveti
o Opera si de valoare. Eu am avut o viata dificila. Am voit ca fostul
sot sa se realizeze mai întâi. Credeam ca eu am tot timpul.
Eram si mai tânara decât el. Nu puteam sa lupt în
acelasi timp pentru amândoi. Întelegeti? Asa ca… acum
ce sa fac? Vreau sa câstig un timp pierdut, desi stiu ca nu se
mai poate. Dar încerc sa-mi justific existenta. Scriind. Înregistrez
viata, care si-asa se scurge fara rost. Personajele pe care le schitez
sunt exprimate printr-un ceva esential al structurii lor si mai gasesc
motivatii de-a fiinta prin aceasta lume miloasa, colcai întru
instinct primar. Îmi plac personajele dumneavoastra pentru ca
sunt sensibile, vulnerabile si ranite de viata. De un anumit fel de
viata. Impusa cu forta. Împotriva lor. Învinse de un anumit
ce social. Rolul unei literaturi mari e de a dezvalui adevarurile esentiale,
netrunchiate, întregi, deci... O literatura e cu mult mai tragica
atunci când ne sugereaza lipsa solidaritatii umane, necesitatea
si esecul ei.
- Eu cred - spuse el, rezemându-se mai bine de unica perna a patului
- ca o astfel de literatura nu e tragica atunci când ne arata
lipsa solidaritatii umane. Mai curând grotesca, iar ca sa transformi
grotescul în tragic nu e usor si e o mistificare care nu tine.
- De unde provine esecul unei presupuse solidaritati, a unei actiuni?
Ma gândesc acum la oameni. Credeti ca se va realiza ceva prin
aceste greve? Sunt cu sufletul la gura.
- Nu, nu cred - facu el o grimasa dispretuitoare. Si continua: Cunosc
bine acest mediu muncitoresc. L-a descris si C. în cartile lui.
Eu am trait în mijlocul lor. Numai violenta, grosolanie, lipsa
unei constiinte, a unei organizari. Nu se poate face nimic.
- Si totusi, nu va entuziasmeaza? Nu va face sa vibrati la aceste actiuni
faptul ca cineva vrea sa schimbe starea de lucruri existenta pornind
de la ideile de libertate, demnitate, neacceptare a unei tiranii, terori,
ce mai... Nu poti trai ani întregi într-o temnita, fara
drepturi, fara libertati. Nu poti avea nici libertatea interioara. E
o iluzie ca tu poti gândi liber chiar daca totul în jur
îti este potrivnic. Sufletul nostru e atât de vulnerabil!
Caderile sunt iminente. Chiar si pentru cei mai puternici. Eu n-am atâta
orgoliu si atâta cunoastere încât sa cred ca lumea
mea interioara îmi este suficienta pentru a-mi satisface si popula
axa singuratatii mele, absentele unor oameni de caracter si restul.
Nu putem face abstractie de oamenii vii, concreti. Poate cer prea mult
de la social. De la etica acestui social. Nu pot sa ma dezbar de el.
Asta e! Noica era o exceptie. El avea si o megalomanie a culturii. Nu
stiu… Lipsa libertatii îmi da neputinta exprimarii. O umilinta
inoculata permanent te duce la deznadejde si spaima. Probabil ca nu
cunoasteti starea celor care stau la rânduri si asteapta sa le
aduca niste oase cu putina carne pe ele.
Nu simtiti nivelul de degradare la care s-a ajuns?
Sunteti doar scriitor.
Se uita la ea zâmbind amar si nu zise nimic. O mângâie
usor pe mâna si-si mai aprinse o tigara.
Ea nu reactiona în nici un fel. Statea în coltul ei si nu
se misca deloc.
O ruga sa-i mai faca o cafea. O întreba daca era obosita. Poate
voia sa se odihneasca, sa treaca în locui lui.
- Poate dumneavoastra sunteti obosit - zise ea parca trezindu-se dintr-un
vis urât. Ati spus ca ati fost cu niste prieteni, noaptea trecuta.
- Se vede lucrul acesta? - zise îngrijorat.
- Ei, putin – îsi pastra un aer de indiferenta.
- Dumneavoastra nu ati pierdut nopti, aratati bine.
- Eu, dimineata, trebuie sa ma scol la ora sase. Am si serviciu. Daca
as sta noptile treaza n-as mai putea ajunge la slujba. Nu?
- Nici nu v-am întrebat pâna acum daca ati calatorit bine.
Ati dormit în tren?
- N-am dormit decât foarte putin, pentru ca lânga mine a
stat o fetisoara care mi-a cerut voie sa doarma cu capul pe umarul meu.
M-a tinut chiar de brat. Si eu am stat cam teapana ca sa n-o trezesc.
Bineînteles ca m-a înduiosat o astfel de cerere supusa si
din nou m-au napadit nostalgii, melancolii si asa mai departe. Sunt
gesturi care ma apropie de o întreaga umanitate. Si ma gândesc
la bietul Om cum zicea filozoful.
- Ati scris despre atmosfera din trenuri. Va obsedeaza trenul?
- E interesant ca într-un compartiment de tren, noaptea, se pot
stabili niste relatii simpatetice, afective, nu stiu cum sa le zic?
- Poate e caldura de grajd a lui Thomas Mann?
- Ei, nu... Se formeaza o coeziune într-un grup restrîns.
Toata lumea e obosita. Mai domoala, mai calda, mai apropiata. Toti vor
sa adoarma într-o îmbratisare. Umana, desigur. Fara sex.
Fara altceva. E ciudat, dar asa simt. Îmi place literatura care-l
înalta, îl purifica pe om. Îl face sa ajunga pe crestele
albe. Personajul Akim din Astafiev.
- Ei, bine, rusii au o literatura puternica, cu maretie. Mai este împlântat
în ea si ortodoxismul, nelipsit la ei… Aitmatov ar fi trebuit
sa ia premiul Nobel.
- Si mie îmi place foarte mult. Reda o forta interioara a omului,
ascunsa, banuita. Exista“ oameni care ramân pâna la
capat oameni, indiferent daca sunt coplesiti de alte forte. Deci victimele
ramân victime si nu se transforma în imitatori ai calailor
sau într-un fel de pigmei-calai.
- Un astfel de gen e vitalizant pentru noi. Din pacate, pentru existenta
nu sunt multe solutii de ales. Pe când în arta poti alege,
pentru personajele respective, solutia care li se potriveste. Pe noi
nu ne întreaba nimeni daca acceptam sau nu un mod de viata.
- Dar cei care totusi actioneaza - plusa ea deodata. Înseamna
ca au ales. Cu orice risc.
- A, nu, acest gen de actiuni e sortit esecului. V-am mai spus. Sunt
hazardate, neserioase.
- Totusi, cineva trebuie sa faca un început. Cum s-ar fi desfasurat
istoria omenirii daca n-ar fi existat oameni care sa ridice glasul,
pumnul, care sa protesteze. Nu sunt pentru stagnare, pentru moartea
psihica, termen vehiculat de unii scriitori. Dar ei ce fac?
- Scriu, au scris…
- Mânuiesc vorbele când într-o directie, când
într-alta. Dupa cum bate vîntul. Nu stiu... eu nu pot rupe
opera de autor. Vreau o armonie între acesti doi termeni. Se zice
ca daca unii autori au opera e suficient. În rest, pot sa fie
oricum. Eu stiu numai atât: scriitori ca Eschil, Camus, Thomas
Mann, Sabato si foarte multi dintre scriitorii rusi n-au fost niste
ticalosi, sicofanti, niste falsificatori de adevar si de constiinte,
iar operele lor sunt într-adevar mari, de valoare. Nu ma intereseaza
biografia amanuntita, picanta, defectele unora, comune tuturor oamenilor,
deci si ale lor, ci pur si simplu trasaturile grave, esentiale, de caracter
care afecteaza valoarea umana cât de cât identificata, permanentizata,
constituita de-a lungul istoriei omului. Sigur ca aceia ce vor ruperea
operei de autor vor sa-si justifice unele goluri existente în
el. Dar mai cred ca aceste goluri se vad totusi si în opera lor.
Caci de unde rasar întrebarile, ideile, conflictele, valorile
etice, problematica pusa în discutie? Decât de la autorul
însusi. structura lui interioara nu se gaseste în opera?
Nu e omul purtator de valori indiferent daca e scriitor sau nu?
- Da, bine, sigur aveti dreptate, dar lucrurile sunt mai complicate.
Sunteti cam pornita împotriva unora care fac arta. Ce pot face
si ei decât meseria. Caci,nu, este si asta o meserie si nu din
cele mai usoare. Nu pot sa multumeasca pe toata lumea, spuse el, privind-o
zâmbind. Poate ati obosit, nu vreji sa aprind veioza? jucându-se
cu întrerupatorul de la capatul patului.
- Nu, nu ma deranjeaza lumina mare. Acum nu mai pot dormi. Si pe la
opt va trebui sa plec... Sa prind trenul de noapte. N-am nici bilet.
Poate am sa gasesc la clasa a doua. Ce credeti?
- Nu vreti sa mai ramâneti pâna mâine? spuse el surprins
de fermitatea hotarârii ei.
- Nu, n-are rost. O sa fiu mâine dimineata la serviciu. Am si-o
sedinta de la care nu pot lipsi. Obligatii! Nu sunt de capul meu!
- Atunci, o sa plec eu... va las sa va mai odihniti pâna la plecare.
Se scula în sfârsit de pe pat. Îsi lua din cuier pardesiul
din par de camila, de culoare verde închis, ce îi venea
splendid. Avea un cap leonin si niste ochi mari, caprui cum ea nu mai
vazuse. Numai fata era cam lata si buzele prea subtiri. Îsi puse
geanta mica, cocheta, pe umar, o deschise, aratându-i ca avea
un mar luat de dimineata si nu-l mâncase înca. Gesturile
si zâmbetul lui pareau a fi a unui barbat putin efeminat, care
duce un trai mai usor si e îngrijit cu atentie de cineva, poate
vreo femeie. Nu l-a întrebat nimic despre viata lui particulara,
nici si nu i-a spus decât ca e divortat. Gata pregatit de plecare,
s-a apropiat de ea, privind-o curios si întristat. „O sa
ne revedem le Bucuresti... si sa auzim de bine”, i-a spus, sarutând-o
superficial. Încoltind-o pe data o amaraciune si regretul ca se
desparteau asa de repede, îsi trase în graba cizmele. „Sa
va conduc pâna la iesirea din hotel.” „Nu, nu e nevoie.
E mai bine asa, zise el, deschizând usa si tragând-o repede
dupa el.”
Ramase singura în mijlocul camerei si cauta o tigara. Nu mai ramasese
nici una. Pachetul îl luase cu el. Aduna putinele lucruri pe care
le avea si pleci la gara mai devreme. Pe strada era întuneric
si nici nu stia drumul. Mai întreba pe câte cineva si se
gândea ca ar fi trebuit s-o conduca si sa ramâna cu ea pâna
la plecarea trenului.
Gasi, în sfârsit, gara luminata puternic. Îsi cumpara
si bilet si ceru de la un muncitor de pe peron o tigara, vrând
sa i-o plateasca. Acesta îi îndesa în palma câteva
fara filtru refuzând a moneda ce cinci lei pe care i-o întindea.
Se aseza pe o banca si începu al fumeze. De-abia astepta sa se
vada din nou acasa. Barbatul cu grumazul puternic din ajunul plecarii
îi rasari din nou în minte.
