C. TRANDAFIR
Pe 20 oct. 2005 se stingea din viata, tragic, Ion Stratan,
în Ploiestii lui Caragiale si Nichita. Interesat de tot ce misca
în literatura zonei cu pricina, în 1972 când am devenit
prahovean am aflat de un tânar poet care se anunta „bun
de tot”. Debutase în „Amfiteatru”, publica versuri
prin „Luceafarul”, „România literara”,
„Vatra”, „Echinoctiu” - si m-am convins ca asa
este. În 1981, devenisem „colegi” în învatamânt,
între timp debuta cu volumul Iesirea din apa. Când am descoperit,
m-am facut luntre si punte si am pus mâna pe carte. La un cerc
pedagogic sau la o Consfatuire sau nu mai stiu la ce alta adunatura,
mi l-a aratat cineva, în spate de tot, sfios, tânar, chipes,
zvelt, cu mustata a la Caragiale. Eu, destul de pletos, mai cu aplomb
si, ma rog, critic literar de renume câmpinean, bacauan, iesean,
l-am abordat cu felicitare pentru debutul editorial. Eu mai „clasic”,
el mai „modernist”. Altadata, l-am zarit la Biblioteca „Nicolae
Iorga”, mi s-a parut, de la distanta, putin cam „trecut”.
Se maturizase asa de mult? Dupa care nu l-am vazut pâna dupa revolutiune,
mai sa nu-l mai recunosc. Îl urmaream prin versurile lui experimentaliste,
greu de asezat în tabloul optzecist, unde parea ca se instalase
ca vârf de lance, alaturi de Cartarescu, Traian T. Cosovei –
si prin volumul Aer cu diamante. Ca si la congeneri, mai mult chiar,
se resimtea o mobilitate iesita din comun si o rara vointa de inovatie,
oricât de atasat se arata fata de experientele livresti si textualiste.
Cinci cântece pentru eroii civilizatori îl situeaza, totusi,
pe o pozitie intermediara, între simbolistica realului si inefabilul
metafizic. Confratii sunt mai însetati de real, Stratan se apleaca
spre poezia de cunoastere, initiatica, hermetica, „entelehie a
formei”, cum el însusi spune, pe urmele lui Mallarmé,
Ion Barbu, Wallace Stevens, Cummings, Nichita Stanescu. Pe de alta parte,
se afirma filiatia ba cu Bacovia, ba cu zvonuri argheziene, alteori
Leonid Dimov, ba cu Marin Sorescu, pe care îi urmeaza în
cel mai clar mod postmodernist, adica utilizeaza parodia, strategia
intertextuala, disiparea mecanismelor limbajului. Si cu toate acestea,
recunosc în poezia lui o dimensiune ludica dusa pâna la
fruntariile jocului absurd, colocvial si discursiv: „Sa ma scutur
de simturi cum / evadatul adormit în zapada / sub seara prinsa
în gusa de / de pelican ca de cârja aortica, / port sufletul,
urma / cu fulgi / Manatarca dubioasa, burete-nflorit, / Caruia-i cânt
sa adoarma. // Sprijinit de Portile / Orientului. Ma astept” (Oda)
Poezia lui Ion Stratan se sprijina mult si oarecum
statornic pe ceea ce se numeste, cu o vorba cam pretioasa, dinamica
recesiva, altfel spus, pe coliziunea estetica a metaforei. E acea tendinta
de înnoire, cu mentinerea sub observatie a paradigme. Pus mereu
în functiune, experimentul cauta dublul impact, alternantele apolinic
si dionisiac, idee si imagine în cuvânt, ezoteric si pitoresc
senzorial, gravitate si dezinvoltura, melancolie si exuberanta, metafizica
si contingenta, viziuni esentiale si parodice, aventuri spirituale si
existentiala, curgere si irepetabilitate, cuvânt si tacere, prezenta
si absenta, viata si moarte. Cât priveste forma poetica, ea oscileaza
între comprimare si divagatie. Se poate spune ca din cauza copacilor
nu mai vedem padurea, ca între atâtea înfatisari se
pierde chipul propriu. Nici vorba, diversitatea poetului are coerenta
indestructibila. Poetul nu scrie versuri, ci drumuri esentiale în
exercitiile sale neobosite. „ca si încercarea de a merge
/ a scrie se întâmpla cu adevarat / la început o singura
data // De aceea nu scriu versuri, scriu / drumuri, care nu vreau sa
se piarda / în exercitiu. Doamne, muta-ma dintr-un / loc într-altul,Doamne,
scrie cu mine / un cuvânt dinaintea miscarii. Merg / ca si cum
as scrie, scriu / la fel cu pasii. Odata si odata voi sta / pe loc si
voi grai. Odata si odata / voi merge voi merge fara un / sunet”.
L-am vazut mai des, daca se poate spune asa, la „zilele
Nichita”, prin martie si decembrie. Odata, era la Teatrul Muzical,
unde avea loc festivitatea, asezat pe o treapta a scarii de la intrare.
Era obosit? Era trist? Statea scufundat în sine, nu îndraznea
nimeni sa-l deranjeze. Nu consumase alcool, sigur. Se îngrasase
peste masura si se purta nebarbierit si cu un costum bleumarin închis,
sifonat si lalâu. S-o fi simtit rau, dar nu într-atâta
încât sa stea acasa, ori o ameteala de moment. Scria frecvent
si cu o vioiciune care nu dadea semne de îmbolnavire. Si polemic
scria, pe diverse teme, de pilda, îl contraria niste vorbe sfuntate
ale fostului prieten Cartarescu. Si versuri malitioase despre „Jucatorii
de film”. Despre Vanessa Redgrave, martor transfigurator al universurilor
concentrationare: „Nu am învins nazismul sau / comunismul
total // Zâmbetul tau trist, într-un café // La Paris,
spune / ca am fost dati / pe mâna lui Ceausescu, / apoi / a comunistilor
si acum a securitatii / de aceeasi persoana”. Si simbolistica
jucaus-trista despre Jack Nicholson, Anthony Hopkins, Meryl Streep:
„Pe un pamânt necunoscut au calcat Tea Leoni / si Kim Bassinger
/ (frumoaselor ma faceti / sa nu-mi para rau ca sunt om) / NAVIGÂND
FARA VOIOSIE”; „…si asa ma zbat ca un peste pe uscat,
pâna când / moartea ma va primi în valurile sale”.
Când am fost la el acasa, în apartamentul
unui bloc, ne-a primit cu inima deschisa. Scrisesem ceva despre poezia
lui si m-a înzestrat cu carti ale sale, din care mai avea…
Nu dupa mult timp, am aflat ca s-a sinucis…
(sursa foto: Ioan Mihai Cochinescu, "13 martie
2003")
