Trei poetese contemporane
Obiectivarea senzualitãtii

Florin DOCHIA

Când mi-am propus sã scriu si despre volumele unor autoare de poezie, m-am ferit ca de diavol sã utilizez vreo sintagmã de tipul «poezie/literaturã femininã»! Nu cã as avea ceva cu feminismul, ci pentru cã as fi atras, cum-necum, comentariile rãutãcioase ale celor care s-au exprimat deja într-u anume fel asupra subiectului. (v. Christian Crãciun: „Deosebirea de gen sau de sex este inoperantã si tematic si stilistic. Existã un specific al „scriiturii feminine”? Toate datele si chiar experimentele sociologice aratã cã nu. […] Cu ce ar sluji analiza textului literar si valorizarea lui cunoasterea sexului autorului?”) Si totusi, prin 2004, Editura Paideia publica o carte a Elenei Zaharia-Filipas intitulatã chiar Studii de literaturã femininã… Obiectul acestei era literatura scrisã de femei, ceea ce nu ne spune foarte mult despre specificitatea unui asemenea „gen”. „Mintea androginã, sonorã si spongioasã care transmite emotia fãrã dificultate” (cu spusele Virginiei Woolf) poate sã apartinã si unui autor, si unei autoare.

Si totusi… parcã poezia strecoarã un sâmbure de îndoialã… pentru cã aici este mai lesne de decriptat o „proiectare în plan artistic a portretului standard al femeii […] cu umorile incontrolabile si pasionalitatea imprevizibilã” (Eugen Negrici), fie si cu riscurile la care s-a expus Lovinescu. Standard, s-a spus, dar acest standard înseamnã supunerea la o prejudecatã masculin(izat)ã si pierderea specificitãtii, misterului care, dincolo de scriiturã, se dezvãluie putin câte putin. Acest lucru voi încerca sã-l evit mai departe, fãrã a uita cã, în poezie, trãirea subiectivã este esentialã în raportul introspectiv, cu expresia emotionalã a individului tradusã/materializatã cu ajutorul cuvintelor. Iar ceea ce am ales acum tine, în primul rând, de un oarecare non-conformism, de asumarea unei realitãti/situatii existentiale cu toatã fiinta (femininã…), fãrã rest.

Adina Ungur – Calvaria*

Cu un instrumentar poetic propriu, matur, Adina Ungur este preocupatã de tot ceea ce o înconjoarã, de vârstele prin care a trecut si pe care si le asumã integral. „Cu ne gãsiserãm noi în viata asta pânzã si nacelã / elitrã si trup si viata asta se scrie / cu tipare scumpe ai sã vezi sau / mai sigur // se consemneazã undeva deasupra” (Cum asa). Sigur, asumarea se face prin cuvinte, prin obiectivarea trãirilor interioare (emotiilor), descrise ca întâmplãri ale fiintei de carne, ale simturilor: „chiar asa fierbinti cuvintele-acelea-mi treceau prin crestet / prin piept prin oase si apoi prin sânge / mã rãscoleau îmi tineau de foame de sete de somn ori de viatã / tu veneai cu zale si lance cu nãvoade veneai cu sãgeti si cutite / cãlãrind jumãtatea luminoasã de lunã / ori în chip de vultur seara / ne scria cu stilou / dimineata pe mânã” (RãmâiPleacã). Foamea de trãire, de comunicare cu universul înconjurãtor se împlineste prin imagini memorabile, semnificative realizate în deplinã stãpânire a sensurilor metaforei surprinzãtoare: „în aceastã odaie intercostalã / începuse sã plouã mai întâi usor a primãvarã cu / semne bizare […] / m-a lovit în crestet un topor de luminã ah nu ci dintr-o / coardã vocalã si poate un unghi al privirii verticale / cu neobisnuitã cerbicie îmi construiesc o barcã si-o / unditã îmi extind spatiul acesta circumscris în piept sã / încãpem confortabil” (din potopul de cuvinte). Cel mai bine mi se pare cã ni se dezvãluie Adina Ungur în poemele ample, a cãror curgere epicã logicã este condusã cu dibãcie; sigur, logicã ne apare abia la finalul lecturii, pare cã asistãm la un happening al emotiilor care se adaugã aparent aleatoriu. Ludicul este o prezentã continuã, ceea ce nu înseamnã cã si este mereu lesne vizibil. De asemenea, apelul la prezenta fiintei supreme este mai cu seamã discret, indirect, iar exceptiile apar odatã cu îndoiala si nu sunt dintre reusitele fãrã de tãgadã ale autoarei: „este cineva care stie, deasupra, ca un ochi / imposibil de albastru în veghe, cineva care anticipeazã / si nu explicã vãdit de ce primim clementã / când trupul ni se trage spre pãmânt a nesuflare / si-a ducere din fire, din cuget / sau contur // uneori ne ridicãm si noi acolo / în vecinãtate de-a ideilor teorie / prin zona de peste tãrâmul senzorial defilãm / culegem, si-n urmã, nemurire pare cã semãnãm / pare c-am înãlta.” (între trei si trei).

Grupajul ultim al volumului, În mine înzidit orasul, se detaseazã de cele douã anterioare (Pansament de hârtie si Pasi mãrunti pe trecãtoare), cele patru poeme ample sunt cu sigurantã mai proaspete (nu neapãrat mai noi cronologic…), viziunea este diferitã, iar constructia liricã mai complexã si profundã, cu tot ceea ce poate însemna asta: ambiguitate, aparentã a firescului, biografism, colocvialitate, elemente de alegorie… Poezia este, astfel, un monolog (înteles si ca formã dramaticã) încãrcat de mister si de indecizie bine jucatã, de lirism crud si natural, tragic si ironic, este sacrificiu pe un altar al zeilor. Adina Ungur a confirmat, mai cu seamã prin stil propriu, cu aceastã carte din 2007, fãrã sã recurgã la artificii, fãrã a se trãda pe sine de dragul modelor/modelelor, fãrã a viola habitudinile retorice anterioare, ci transcriindu-se pe sine în termeni sensibilitãtilor omenesti contradictorii, dar si complementare, parcurgând, prin triada joc, iubire si întelepciune, calea de la real la imaginar, pentru a releva acea parte a lumii ce nu poate fi numitã, conceptualizatã.

Miruna Vlada – Pauza dintre vene**

Din cu totul altã zonã liricã vine aceastã reprezentantã de seamã a ultimului val în literatura românã: i s-a spus douãmiism si s-au scris deja „tratate si istorii” despre el. Fie cã acceptãm „manifestul” care sustine autenticitatea spunerii, expresia trãirilor-limitã, dimensiunea pragmaticã a limbajului poetic etc., fie cã nu, rezultatul în texte este subiect de punere la încercare a capacitãtii de judecare esteticã. „Revolutia poeticã” nu este neapãrat ceea ce s-ar crede ori ceea ce s-ar voi, pentru cã sunt usor recognoscibile modelele avangardei interbelice, iconoclasmul acesteia - mai cu seamã Geo Bogza - ori trasele sumbrului bacovian (vizitta si de otzecisti...). Dacã distanta teoreticã dintre ce se vrea si ce iese poate sã nu convingã, practica în creatie dã seamã de realitatea valorii. Izbucnirea mai tinerei poete Miruna Vlada cu poemextrauterine, în 2004 („o voce lipsitã de complexe, de prejudecãti estetice, rãnitã si sângerândã, o voce rãspicatã care nu tace pânã nu terminã de spus ce vrea ca cititorul sã audã” – Alexandru Matei), a generat o adevãratã trenã de imitatoare, care mai de care mai violente în limbaj si mai putin convingãtoare în „mesaj”. Cel putin acest merit/vinã i se cuvine Mirunei, mult mai mult decât, spre exemplu, Elenei Vlãdãreanu, din pricina radicalismului asumat neconditionat si vizibilitãtii mediatice superioare. Era cumva de asteptat ca trecerea timpului si maturizarea expresivã sã modifice datele creatiei sale. Si sã pãstreze ceea ce o face sã fie deliberat femininã, cel putin prin accesul/excesul componentei biologice. O agresiune de care secolul acesta pare cã are nevoie, nu cã l-ar trezi, dar l-ar face mai putin plicticos… Pauza dintre vene este, în mare mãsurã, asa cum si-a dorit autoarea: „Acum e altfel. Acum mã uit în jos si scriu despre sus.” Temele esentiale ale iubirii nu au fost abandonate, dar putrefactia, abjectia, perditia si-au pierdut „farmecul”, s-au ponderat, în favoarea unui echilibru al tensiunilor interioare. Senzatia frustã devine scriiturã autoreflexivã, interogativã. Încã în poemul de deschidere a volumului, avem un avertisment/program de scriere/lecturã: „nu-i nevoie sã stãm tot timpul / cu ochii atintiti la cutitul de pe masã / nu-i nevoie sã ne amintim / cã în orice secundã / trenul poate deraia / si limbile noastre pot putrezi”. Adicã, aveti grijã, nu (mai) e aici nimic „pour épater les bourgeois”, aici sunt eu, aceea care nu mai vrea sã stie de pericolele (reale sau imaginare) care pândesc la orice colt de stradã, vrea sã (se) înteleagã, sã stie ce se întâmplã cu adevãrat în preajma fiintei sale. De aceea, poate, chiar imaginile crude, funebre, pot fi privite cu seninãtate, cu nevinovãtie, cu uimire ori doar constatativ, neutru. „azi nu mai înaintãm / nici mâine / zile în sir vom sta / fãrã sã ne cadã nici un fir de pãr // stau cu mâinile legate / ei mã îmbracã în mireasã / cu o rochie de salivã / durerea de obicei curge / dar acum s-a întepenit si fâlfâie usor // stau într-o mansardã cu hârtii îngãlbenite / crãpate la buzã / prin care îmi ies degetele” (Pauzã. Fãrã tine. / 1. Câmpina). Miruna Vlada de acum este la fel de tentatã de cunoasterea de sine, dar experimenteazã relatia cu ceilalti pur si simplu voind sã uite rosturile, sã se bucure cã existã si comunicã: „visez sã uit toate semnificatiile // poate par prea micã, prea mare / dar mi-e fricã de clipe de cuvinte / nu am cu ce sã mãsor tandretea doar sfâsierea / e lungã cât un cearsaf // oamenii pe stradã sunt bandajati cu clipe // cearcãne spun povesti de groazã / dar cearcãnele mele verzi spun bucuria, nu-i asa?” (Pauzã. Fãrã tine. / 4. Grãdina botanicã). Ambiguitatea este omniprezentã, cum e bine? - pare cã se întrebã continuu poeta: „E nevoie de precizie / de asta sunt sigurã / […] / lasã, dragule, zic / si ce dacã nu avem casã, becuri, lighene / avem cutite, stai linistit / eu mã ocup de ele, le ascut / iar tu le citesti (le lustruiesti) / e ca si când am fi înarmati foarte bine / si am sta la pândã / da, ca în transee, dacã vrei // tortura aici / - repet - / e precizia” (Repetitie).

Eros si Thanatos coexistã în multe poeme din Pauza dintre vene, confirmând sintagma psihanaliticã ce numeste orgasmul drept „moartea cea micã” (Beautiful Agony - „female orgasm is associated with decreased blood flow in the orbitofrontal cortex, a part of the brain that is crucial for behavioural control”): „e aici un teatru al atingerii / care mã siluieste / tandretea e o micã ciupercã / vreau sã mã frec de moarte / pânã ajung la pauza dintre vene / […] / e aici e un izvor limpede lângã care / trebuie sã ne odihnim / aici moartea se zvârcoleste în litere si unghii / aici trupul tãu de var e aer” (Va tâsni). Însã nu peste tot reuseste sã treacã dincolo de obrãznicia cuvântului ori gestului frust si kitschios (dacã nu chiar vulgar), redundant, desigur, asadar inutil. Asa cã se poate întreba de unde vine „groaza pe care o trãiesc când nici un personaj nu mai vorbeste cu mine, nu seamãnã cu mine nu plânge, nu râde, nu respirã”. Si ea însãsi îsi poate rãspunde: „am iarãsi poftã tribalã de mine. sunt narcis. / sunt ou”. Pasul fatã de volumul anterior este mare, cu certitudine, este de asteptat un pas încã si mai hotãrât al Mirunei Vlada în sensul maturizãrii poetice, cenzurãrii unor porniri/tendinte cãtre minimã rezistentã, cãtre superficii. Sunt semne, sunt: „Bine / Sã presupunem cã trandafirii sunt de la tine // în spitale timpul e orizontal / nu mi se dã voie sã mã uit în oglindã / fac toti pe nudistii / din cauzã cã pasii mei sunt inegali / m-ai visat asearã plutind / eram o caracatitã cu blanã si bratele amputate / eram cel mai dulce cosmar al tãu / am motive sã dau drumul sângelui / dar el rãmâne blocat în pauza dintre vene” (Constatãri).

Florina Zaharia - 1863 – 1894 asteptarea fãrã brate

Tot în zodia poeziei erotice a fost situatã fragila, delicata si rebela poetesã din Galati, care conduce si o revistã literarã notabilã. Marca textelor sale este o senzualitate lipsitã de false pudori, o sinceritate copilãreascã, de fetitã care încã strânge la piept pãpusile, în timp ce simte primele impulsuri misterioase ale zilelor când va umbla „goalã pe strãzi”. „Poezia e infinitã, n-ar trebui sã aibã prejudecãti, sã ezite sau sã îi fie jenã” – afirmã undeva, definindu-se. Asadar, scrie fãrã voal, direct, forteazã iesirea din conveniente, din banal si mundan. Volumul de fatã - o adevãratã carte-obiect, cu grafica excelentã semnatã de Eugen Ungureanu si fotografii de Sorin Ujeuca - este, în propria definitie, un „studiu al cãrnii si al mintii”. Florina Zaharia stie foarte bine ce face, stie foarte bine unde se aflã: într-un loc anume care este numai al ei, pe care-l cerceteazã cu minutie si care este propria fiintã. O asumare a unui spatiu limitat si, totodatã infinit, suficient siesi. Avem de-a face cu o continuã initiere în poezie ca drum al cunoasterii de sine. O poezie eroticã fãrã a fi sexualã, fãrã a coborî în „partea de jos”, ci urcând spre lumina senzualitãtii înalte, sublimate: „sunt florina întunericului din care am încercat sã ies”, „sunt florina acestei lumi închise / sunt numai ceea ce mã doare”, „florina te simte / cãsuta ei cu inimi / poartã pereti din carnea ta” – florina este peste tot, ea „îsi umple /indiferent e dimensiuni / locul nimãnui”. Ce face florina fiind peste tot? florina asteaptã, asteaptã, asteaptã sã se îndrãgosteascã, sã se regãseascã în celãlalt („nu vreau nu vreau nu vreau sã vii / vreau sã te gãsesc înãuntrul asteptãrii / acolo unde camera loveste în marginile ei / în mine” sau „eu te astept / dar tu ai murit / si nu stiu dacã ai existat vreodatã / dacã nu te-am vãzut în toti bãrbatii”). Florina Zaharia nu scrie o poezie comodã. (Ar fi catastrofal!) Pare cã scrie o poezie pentru sine, în care se dezvãluie pe sine siesi. Florina Zaharia, «a cãrei poezie iese din contextul blândetii sexului frumos, explorând zonele ascunse si dure ale eului empiric” (dupã opinia lui Gellu Dorian) pare cã vrea sã comunice numai cu sine ori, cel mult sã se comunice numai pe sine. Egolatria este numai jucatã, însã, ni se dezvãluie îndoielile si suferintele, nesiguranta si neîmplinirea vietii interioare, cãutarea reperelor, refugiul în lucruri: „eu fug dar nu stiu sã fug / sunt plinã de luminã / si lumina e o bãltoacã la semafor / rãstorn drumul pe care umbli / te astept la capãtul celãlalt / carnea mea nu atinge trupul / decât într-un chiot vesel de asternut negru” sau „sã mã ating foarte putin de lucrurile goale / din care tocmai ai plecat / sã-mi cos rochia cu piele si cu dâra ta, / cu sângele spart al acestei strãzi / cu masini, containere si pietre / sã mã ating de cuvintele pe care / le-ai lãsat în bãtaia vânturilor / singurãtatea acum e un lucru mic / pe care nu-l mai vezi / pe care îl îmbracã doar cei ce te privesc”. Lectorul se poate regãsi lesne pe sine în textele poetesei, poate relua7retrãi experiente proprii. Numeroasele exprimãri paradoxale în fond sunt reminiscente ale jocurilor de cuvinte din volumele precedente, sigur, este un pas bun în ceea ce priveste scriitura poeticã, este un pas bun consecventa si siguranta cu care Florina Zaharia parcurge calea proprie între „carne si minte”, în cãutarea poeticitãtii lumii senzuale. Textele sale sensibile sunt de citit mai cu seamã seara, în singurãtate, cu voce soptitã. Numai asa ajungi, însotind-o, „în tara transparentei si luminii”.
__________________
*Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007
** Editura Cartea româneascã, Bucuresti, 2007
*** Editura Opera magna, Iasi, 2007