La revedere, tabără dragă!... (I)
Iulian MOREANU
Treceam în clasa a şaptea când am fost prima dată în tabără. Aceasta i-a costat pe părinţi 30 de lei. Pe lista de la şcoală era trecut numele „Gîlma” (Moroieni) – şi aveam să constat că tabăra era în imediata apropiere a celebrei hidrocentrale despre care învăţasem la „Geografia regiunii.” Numele („gâlmă”) venea de la o stâncă semeaţă şi pleşuvă pe care că am escaladat-o urgent în primele zile, deşi bineînţeles că nu aveam voie. Am urcat-o împreună cu alţi doi neastâmpăraţi, luându-ne la întrecere cu câţiva guşteri, speriaţi că le invadasem arealul cu aspect selenar.
Mâncarea era foarte bună, iar suplimentele (ciocolată, eugenii, fructe, rahat etc.) depăşeau posibilitatea noastră de a le dovedi. În cantină, profesorii stăteau într-un loc anume amenajat, unde se uniseră trei mese. Înainte de a începe să mâncăm, le uram, cât ne ţinea gura, încercând să o facem la unison şi la comanda unuia dintre noi, „Poftă bună, tovarăşi profesori!” (lucru care ne producea o plăcere deosebită), trăgând cu ochiul să vedem şi reacţia lor.
Printre noi era şi un tip mai mare (ca vârstă, doar) care fuma! O făcea mai ales seara, când stăteam pe deal (pe unde erau răspândite vilele în care dormeam), după cină, în aşteptarea activităţilor culturale. Ne-a îmbiat şi pe noi cu ţigările lui „Aroma” al căror fum mirosea foarte frumos, dar n-a avut succes. Ne povestea tot felul de chestii (minciuni) pe care le ascultam cu gurile căscate; însă cel mai mult ne uimea cu faptul că deschidea un briceag în formă de peşte (pe care îl purta, şmechereşte, într-o şosetă!) şi îi dădea drumul, cu vârful, cam de la o jumătate de metru, în bicepsul încordat de la mâna stângă. Priveam năuciţi cum vârful ascuţit al briceagului atingea suprafaţa muşchiului, după care sărea înapoi de parcă era un arc, refuzând să înţepe carnea aceea bronzată şi tare ca betonul şi ne întrebam cum naiba de era posibil aşa ceva. Chestia asta au încercat-o câţiva, dar nu au avut succes, alegându-se şi cu ceva răni, e drept că superficiale.
În tabără aveam să-mi fac mulţi prieteni, doi, însă, foarte buni: unul, Dan, din Ploieşti, iar celălalt, Cristi, din Proviţa de Sus (sau Jos, nu mai ţin minte). Când mergeam în drumeţii, frumos încolonaţi (fetele ţinându-se de mână), ne aşezam la coadă, şi după ce grupul termina cu cântecele pioniereşti, ne făceam şi noi „numărul”, cântând, aproape ţipat, cât ne ţineau plămânii, şlagărele momentului: Ciao Ragazzi, dar şi mai „vechiul” Ventiquattromila baci (Adriano Celentano), Non andare col tamburo (Remo Germani), Non son degno di te şi In ginocchio da te (drăgălaşul de Gianni Morandi!), dar şi Ai trecut iar pe strada mea (Dan Spătaru). Cel mai bine şi mai frumos cânta Dan. Aşa a şi cucerit-o, de altfel, pe o tipă de la un alt detaşament, dar din acelaşi oraş cu el. A cântat la un concurs de interpretare Te-aşteaptă un om, a luat locul întâi, şi a doua zi a aflat că aceasta voia să-i ceară prietenia.
Atâta doar că fata mi-a căzut şi mie cu tronc, şi uite-aşa a început o rivalitate între noi doi – fiecare având „avantajul” său: el cânta frumos, iar eu deja fusesem pupat de ea (pe obraz! – ceea ce mi se părea un maaare ascendent!) în timpul unui joc cu „sticla” – ştiţi cum era, se învârtea o sticlă într-un cerc de băieţi şi fete şi în faţa cui se oprea cu gura, respectivul/a primea o „poruncă”; bine, mai erau şi fandosite care alergau prin spatele cercului, chipurile să nu se oprească sticla în dreptul lor, dar chiuiau de bucurie când aceasta poposea din „întâmplare” tot în faţa lor, ceea ce mă făcea să cred că de fapt ele tocmai asta şi urmăreau; „pedepsitul” trebuia să facă precum găina, să ţopăie într-un picior, să bea o cană cu apă ş.a.m.d., dar cel mai adesea să pupe pe cineva, si anume pe cel/cea despre care ceilalţi ştiau că îl/o place.
Nu ştiu de ce îmi plăcea de ea, pentru că nu era prea frumoasă, avea o figură cam plată, şi chiar o carie mică, dar oricum inestetică, exact în strungăreaţa subţire. Se îmbrăca însă frumos, mereu în alb, şi avea un mers plutit, că nu te puteai abţine să nu întorci capul după ea. Bun, fata oscila între noi doi, care am devenit din foarte buni prieteni, un fel de duşmani nedeclaraţi; relaţiile dintre noi s-au răcit, şi nu am mai cântat împreună – făcând, în schimb, pe rând, „duet” cu Cristi. Au început să se lanseze tot felul de zvonuri pe seama noastră (total neadevărate, de altfel), dintre care cel mai teribil era că la plecarea din tabără, după ce eu voi coborî din tren, în staţia din I. L. Caragiale, de unde trebuia să vin acasă, în M, el continuându-şi drumul spre Ploieşti - ar urma să ne batem pe viaţă şi pe moarte pentru fată (uite că - şi pe ea - am uitat cum o chema, aş putea să spun un nume, că tot nu e verificabil, dar nu vreau să mă abat cu un milimetru de la adevăr). Auzisem şi eu enormitatea asta, şi o auzise şi el.
În ziua plecării, ne-am urcat în vagoane diferite. Veselie - mai în surdină, cei mai mulţi aşteptând să vadă ce se va întâmpla (şi cred că şi profesorii-însoţitori auziseră ceva-ceva, pentru că erau cu ochii pe noi). Ei, când am ajuns în staţia cu pricina, eu m-am dat jos împreună cu doi băieţi din M (de la altă şcoală, nu eram colegi) şi care se oferiseră să mă apere, urmând să se bată alături de mine. Ce a urmat a fost ca o parodie după filmele western! Dan a coborât şi el din vagonul său, ne-am privit câteva secunde de la oarece distanţă, apoi ne-am apropiat încet, încet (pe la ferestre, nu mai zic, numai capete curioase, ba, au coborât şi doi profesori alarmaţi), până am ajuns faţă-n faţă. Am stat aşa preţ de aproape un minut, privindu-ne în ochi, fără să clipim, apoi, începând să plângem ca doi proşti ne-am aruncat unul în braţele celuilalt, stând aşa şi bătându-ne pe umăr până aproape de plecarea trenului. Am promis să ne scriem (făcusem cu toţii schimb de adrese din primele zile), iar eu am scos din buzunar o ciocolată „Menaj” pe care dădusem 6 lei şi pe care voiam s-o duc acasă, şi i-am întins-o.
Aşa s-a terminat acest pseudo-conflict. Ne-am scris doar câte o scrisoare. În schimb, cu Cristian am ţinut o legătură mai strânsă, mi-a trimis în aceeaşi toamnă o lădiţă cu mere pe care mi-au violat-o cei de la poştă, aşa că nu am mai găsit decât jumătate din conţinut, şi într-un an chiar mi-a făcut o vizită. A urmat Liceul industrial de curând înfiinţat în Câmpina şi care în primii ani scotea tehnicieni, mi-a propus să vin şi eu aici, ideea îmi surâdea, dar am ales altă şcoală şi nu ne-am mai întâlnit.
Din tabăra aceea mi-au mai rămas două fotografii zimţate – una cu un grup în care eu o ţin de gât pe profesoara care răspundea de noi şi care ne iubea ca pe propriii ei copii, şi una în care sânt alături de Cristi şi doi dintre băieţii din M, după o partidă de popice. Ştiu că am mai adus de acolo un suport pentru fotografii care pe lângă cele două bucăţi de sticlă mai susţinea o căsuţă din placaj (cele cu căprioare erau mai scumpe) şi un mic buzdugan – ambele „amintiri” pierdute demult.
Când am plecat cu două autobuze până la gara de la Pietroşiţa, am cântat, cu regret în suflet că timpul trecuse atât de repede: „La revedere, tabără dragă!...” Voi mai reveni însă prin aceste locuri abia după mai bine de 30 de ani. Şi aveam s-o mai fac de două ori.
Va urma
