„Tu luceafăr mi-ai fost mie”
C. TRANDAFIR
Veronica Micle s-a născut şi a murit în aceiaşi ani cu Eminescu. Probabil, caz unic în istoria literaturii universale. Sunt „semne” care arată că faimoasa iubită a marelui poet s-ar fi sinucis imediat după moartea lui şi din această cauză. „Legenda” iubirii lor oscilează între splendoare şi adumbrire, între adevăr şi plăsmuiri excesive. Încă din contemporaneitate, Veronica, frumoasă şi inteligentă, a stârnit vâlvă mondenă şi antipatie cvasigenerală, după căsătoria ei, la prima adolescenţă, cu rectorul Universităţii din Iaşi, Ştefan Micle (30 de ani diferenţă de vârstă).
Soţia rectorului, care va avea şi două copile, scrie versuri de dragoste şi nuvelete, în timp ce Eminescu debuta la Familia şi, mai grăitor, la Convorbiri literare, când era la Viena pentru studii. Acum s-au cunoscut cei doi tineri, ori la serbările de la Putna, sigur la Viena. Ea îl ştia de mai înainte din poeziile lui şi în faţă cu astralul portret din 1870. Poeta îşi destăinuieşte, puţin mai târziu, sentimentele de început: „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut, / Şi-am dorit să pot o dată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”.
Vorbe rele şi vorbe mari s-au pronunţat în legătură cu această iubire, între adulaţie şi detestare - frivolitate, piază rea, meschinărie, trădare; „iubire febrilă, completă şi nimicitoare, aşa cum mai rar se vede pe pământ” (Gala Galaction). În posteritatea cea mai apropiată de noi, poetul a trebuit să suporte, pe lângă încrâncenata „demitizare” a operei lui, şi dezavuarea ipostazei de epistolier îndrăgostit. Corespondenţa dintre cei doi îndrăgostiţi, peste o sută de scrisori publicate în anul 2000 de Christina Zarifopol-Illias, a provocat din nou tulburări, admirative pe de o parte şi paraponisite, de altă parte. Compromiterea lui Eminescu ar fi, în varianta nemulţumiţilor, absolută. Admiratorii sau, pur şi simplu, cei cu reacţii obişnuite au găsit încă o confirmare a unei relaţii „de viaţă şi de moarte”, pe cât de covârşitoare, pe atât de funestă.
*
Versurile Veronicăi Micle sunt la nivelul epocii sale marcate de romantismul minor şi de epigonismul eminescian, de unde se vede că patetismul sentimental nu face bine artei poetice. Atunci, formele de lirism emoţionabil încă mai răspundeau orizontului de aşteptare a majorităţii receptorilor. Primele stihuri ale Veronicăi Micle nu se deosebeau prea mult de cele ale Matildei Cugler, ale mediocrilor Schelitti, Şerbănescu, Petrino, Naum, Cornescu. Şi chiar ale lui Eminescu cel din Familia. Hasdeu îi publică, în Columna lui Traian, Povestea Rozei, destul de puerilă, unde se arată cum Dumnezeu a destinat ca Roza să aibă culoare albă, dar ea s-a înroşit când şi-a dezvelit sânul ca să înflorească şi au privit-o oamenii. Apoi, În Convorbiri literare, Familia, Literatorul, Universul literar, publică versuri tot mai confesive, cu dedicaţie idolului, făţişă sau subînţeleasă: „Să pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta, / Încetul la o parte şuviţele aş da, / Senină să rămâie, curată ca un crin, / Icoană de iubire, la care să mă-nchin”. Versurile au o exaltare sinceră, neconvenţională. Chiar dacă ecourile de romanţă sunt evidente, după moda timpului, vibraţia iubirii e profundă: „Să ştii că oriunde m-oi duce - / Către apus sau răsărit - / Va răsuna duios şi dulce / Că-n lumea asta te-am iubit. // Şi din adânca mea iubire / Va rămânea pe-acest pământ, / Ca o eternă amintire, / Tristul şi jalnicul meu cânt”.
Abia în 1887, Veronica Micle adună în volumul Poesii versurile din reviste şi i-l oferă lui Eminescu: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste”. „Sfânta poezie” este, după propria-i mărturisire însăşi întruparea în fiinţa lui Eminescu. Pasiunea acestei poezii nu-i afectată, artificială, ci mai curând prezidează simplitatea şi directeţea, uneori cu o intimitate stăpânită. Tema naturii e mai slab reprezentată, iniţial cu ecouri din Alecsandri, apoi amprenta eminesciană este categorică: „Deşteaptă-te şi vino-n crâng / Să-l vezi tu cât e de frumos, / Iar eu în braţe să te strâng / La poala teiului umbros”.
Veronica Micle nu-i o donna angelicata, ci o fiinţă care a trăit patetic- lucid şi s-a sfârşit în accepţia cea mai autentică a tragicului. Ultima ei poezie, scrisă cu două zile înainte de a muri, induce ideea sacrificiului suptem: „În liniştea-mi eternă, să am sub lespezi reci / Un somn fără de vise, un vis fără suspine; / N-aştept nici recompensă, n-aştept lumini divine, / Acestea-s toate basme, sunt toate vis himeric; / Viaţa-i o licărire ce piere-n întuneric. / Destul… aş vrea repaos… Să dorm… / Să dorm pe veci”.
