C. TRANDAFIR
Autorul Întâmplărilor în irealitatea imediată, cu adevărat scriitor de excepţie, personifică damnaţiunea în gradul cel mai înalt. Timp de 10 ani, de la terminarea bacalaureatului şi până la moarte, în 1938, la vârsta de 29 de ani, a stat „înţepenit şi înjunghiat de dureri”; „proptea peste genunchi o scândură cu picioarele tăiate pieziş – continuă Saşa Pană – şi în aceeaşi poziţie în care dormea, în care mânca, Blecher sprijinea cartea sau caietul”; „Viaţă în aceeaşi poziţie: pe spate, cu genunchii împietriţi în W întors. Săptămâni, luni de vară cu zile mari, luni de iarnă cu nopţi fără sfârşit, ani după ani. Câţiva la Berk-Sur-Mer; alţi doi la Leysin, apoi la Braşov, la Techirghiol şi ultimul popas în mahalaua Romanului”.
În singurul lui interviu, acordat revistei Rampa, Blecher răspunde „cu amabilitatea care caracterizează firea moldoveanului”, iniţial, la întrebarea despre debutul literar. Arghezi i-a publicat, în 1930, câteva schiţe în Bilete de papagal. Împrejurările în care a apărut capodopera lui, Întâmplări în irealitatea imediată, sunt relatate cu o discreţie excesivă. Răspunsul e animat şi de recunoştinţa faţă de Geo Bogza, cel care l-a asistat la scrierea cărţii, l-a impulsionat s-o termine, i-a luat-o la Bucureşti şi s-a ocupat de apariţia ei.
În situaţia în care se afla, bolnav de morbul lui Pot, Max Blecher nu putea decât să exprime deziderate în ordinea vitalului. El, „omul sfârşit”, recomandă, convins dar şi cu vorbe clişeizate, ca scriitorii „să coboare din «turnul de fildeş» în «forum»!” Şi, cu tot scepticismul privitor la forţa într-adevăr operantă a literaturii, în posibilitatea ei de a determina mari prefaceri sociale, speră că, în noile circumstanţe, „un scriitor conştient de tot ce se petrece în jurul lui trebuie să aducă contribuţia lui ideologică la elaborarea noilor forme sociale”. Cu precizarea bine chibzuită, exemplară sub raport etic şi estetic: „Intervenţia lui trebuie să se facă, prin păstrarea demnităţii de scriitor, în sensul celei mai umane justiţii şi a cele mai largi libertăţi spirituale”.. Tânărul ţintuit în ghips, pe patul de suferinţă, „trăia acest imbold mai intens şi mai just decât mulţi dintre confraţi“. „Autenticiştii”, „experienţialiştii”, trăiriştii”, „criterioniştii” săvârşeau nu doar o salutară schimbare de optică, dar şi erori lamentabile, cum ar fi, ca să dau un singur exemplu, acel voluntarism care nu era nici măcar „elanul creator” preconizat de Bergson, nici explozia anxioasă din viziunea kierkegaardiană. Alianţa cu generaţia sa, mult râvnită şi considerată ca absolut necesară, reclamă multă luciditate intelectuală. Altminteri, îi displac spiritul gregar, dizgraţioasa pornire spre automatisme şi generalizări, clasificările artificiale.
Între timp, în 1934, Blecher publică o plachetă de versuri, Corp transparent, colaborează cu eseuri în coloanele hebdomadarului Vremea şi în Azi, traduce poezii din Apollinaire, Shane Leslie, Richard Aldington, Pierre Unik, tălmăceşte versuri de Bacovia în franceză, tipăreşte o prozopoemă în revista lui André Breton, Le surréalism au service de la Révolution, şi alta în Feullets inutiles. Corespondează cu Camil Baltazar, Geo Bogza, Lucia Demetriade-Bălăcescu, Stavri Ghiolu, Lucia Demetrius, Saşa Pană, Marieta Sadova, Mihail Sebastian, Vasile Spiridonică, cu André Breton, Claude Aveline, Leon-Paul Fargue, Micheline Fondane, André Gide, Martin Heidegger, Jean Maret, Ilarie Voronca ş. a. Citeşte literatură franceză şi engleză, în original, preferă poezia detonantă gen Rimbaud, Lautréamont, se informează substanţial cu filosofia existenţialistă, îl pasionează arta de avangardă, muzica, artele plastice, Bach, Dali… El însuşi pictează cu aplicaţie, precum Kafka.
Acest cadru reprezentativ, în care se formează şi se manifestă Blecher, dezvoltă extensiuni speciale, determină prevalenţa noutăţii, susţine condiţia creatoare. Simţind presiunea parcelor şi-a comprimat puterea de creaţie într-o maximă explozie. În absenţa mişcării fizice, s-a produs, prin compensaţie, o exacerbare metafizică. Înclinaţiile intelectuale dobândeau gradul superlativ prin însuşi accidentul existenţial. Întâmplări în irealitatea imediată (dar şi Inimi cicatrizate şi fragmentul Vizuina luminată) le scrie cu o teribilă febricitate, ca într-o cursă contracronometru. Scrisul e un refugiu, un mod de recuperare, o formă de existenţă.
Despre condiţia creaţiei, tânărul scriitor se pronunţă în câteva rânduri, dând la iveală o conştiinţă modernă dintre cele mai acute. Care este esenţa poeziei, meditează el (în Vremea, 3 martie 1935), polemizând cu Valéry. Deşi încearcă o împăcare a melodiei cu gândirea („harmonie indéfinisable”, hermetism mallarmean şi „construire”), autorul Introducerii la metoda lui Leonardo da Vinci pune mai mare preţ pe disciplina severă. Blecher pledează pe „profunzime”, dar neapărat în funcţie de posibilitatea abandonului interior, de spontaneitate şi sinceritate „necontrolată”. Nici „recea disciplină mintală”, nici „moartea intelectului”, nici absenţa emoţiei, nici „intoxication of the heart”. Să spun încă o dată că scopul suprem al unui artist, în perspectiva la care subscrie Blecher, este introducerea în lumea imaginară a unor „evidenţe inedite”, a unor accente pure, cu vibrarea sensibilităţii, un „delir la rece”. Mai sus de acestea, însă, stă „bizara aventură de a fi om” şi miraculoasa „întâmplare” de a fi artist.
