Valeria Manta Tăicuţu
Pentru Oana Maria Cajal, „Solenodon” este un cuvânt care, „dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat”. El devine simbolul soarelui (sole) şi al poeziei, al singurătăţii, dar şi al dragostei (Solenodon cubanus, acest animal bizar „se topeşte după tandreţe şi nu s-ar despărţi de mama lui, de parcă ar vrea să trăiască asemenea Pruncului Sfânt, într-o icoană eternă a iubirii”). Adoptat în imaginarul poetic, Solenodon este mai mult decât un animal de companie, mai mult decât un fetiş / mascotă: „l-am transformat într-un soi de Sesam deschide-te, când vreau să scriu poezii”, mărturiseşte poeta la pagina 96 a volumului ei de pictopoeme.
Întregul volum (apărut la Editura Universalia, 2007, prin grija Doinei Uricariu şi a lui Alexandru Drogeanu) are ca teme fundamentale iubirea, singurătatea şi nevoia de comunicare. Poeta pare a iubi, în primul rând, acele poeme „încăpăţânate să nu se despartă de copilăria şi inocenţa atât de misterioasă a cuvintelor”, însoţite, în volum, de ilustraţii care accentuează nevoia de joc şi de cântec. Naive şi fermecătoare (unele dintre ele aparţin Anyei, fiica Oanei Cajal), aceste ilustraţii sunt uneori „semne de carte” („Era de mult / era o altă primăvară / tăcând în camera / învechită de dor şi de boală... / Gândul curgea către tine / în cascade de dor şi iubire. / Departe, / puneai semn într-o carte / despre Orfeu”), dar şi completări necesare aduse textului, uneori ermetizat cu bună-ştiinţă: „M-am adunat timid / într-o mică frază dadaistă / să nu mă înţeleagă chiar nimeni - / zi de zi / seară de seară” („Dada”).
Carte dedicată părinţilor, „peste ocean / la ora cafelei de dimineaţă / la toate orele vieţii”, „Solenodon” debutează cu un poem care, sub aparenţa ludică, ascunde spaima de vidul semantic: „Într-o primăvară, / un cuvânt francez / a aşteptat sub pomii în floare / să fie cules - / speriat că o să-l doară / sintaxa, / gramatica, / frazeologia, / conjugările / şi mania golirii de sens” („un cuvânt francez”). „Petalele de sens” care urmează a fi călcate în picioare / zdrobite fără vină” sugerează boala de care au început să sufere cuvintele, dar şi incapacitatea vorbitorilor de a le lua în serios, de a le simţi fragilitatea, de a le iubi, de a le trata. Poezia însăşi se chirceşte, se înnegreşte şi moare, secătuită de puteri: „cu degete de piatră / îngheţate, uscate, / mulg, MULG / mută de vină, de durere, de ură, / ţâţa uscată a poeziei, / ţâţa chircită a poeziei, / din care nu pot stoarce / măcar o silabă de noapte, / de sânge, de vise moarte, / orice, ORICE, / o picătură cât de murdară de viaţă / în găleata veşniciei vuind” („ţâţa uscată”).
Oana Maria Cajal nu cultivă retorismul găunos, ci mirările, întrebările simple, dar esenţiale care n-au cu adevărat nevoie de răspuns, poemele păstrând o tonalitate gravă şi calmă în egală măsură. Sunt mai degrabă poeme de meditaţie, transcriind o stare de inefabilă melancolie / resemnare: „Ne-am iubit / fără a găsi / silaba pierdută / din cuvântul sfânt / aşteptând să se nască. / Târziu golul din frază / ne-a transformat / în morminte de vise / plutind inutil în amiază” („silab...”). Într-un poem intitulat „arena” surprinde ideea de ciclicitate, repetiţiile (cu rol incantatoriu) întărind ideea de învărtire în cerc a cuvintelor, a amintirilor, a fiinţei şi a visului – „cal obosit de curse absurde / în manej de cuvinte”. Proiectându-se ca arlechin în circul / teatrul lumii, poeta se foloseşte de un simbol mai vechi pentru a exprima tragismul noncomunicării, al ascunderii în dosul cortinei, al prăpastiei dintre discursul mental / monologul interior şi vorbire / mesaj. „Otrava gândului”, muşcătura ei (pag. 15) măsluieşte comunicarea care devine una „între arlechini: „vreau să sorb silaba / pe care n-o poţi vorbi / odată cu otrava gândului / care te muşcă în noapte”.
O temă importantă în volum este drama creatorului în acest „circ” al lumii, psalmul intitulat „cuie” sugerând, prin simbolul christic, sacrificiul / răstignirea / patima şi moartea: „Dezleagă-mă, Doamne, / poezia mea / fă-o cruce / şi sânge prelins peste nori, / cuvintele, cuie bătute, / în vis şi noroi. / Dar nu le vinde / pietrarilor, ucigaşilor de noi, / nu le cuprinde / în ceea ce-a fost / să nu fie, / în rima răstignită şi vie”. „Cărarea” spre iubire trece peste „bariera / cuvântului ruginit”, învingând sensurile tocite şi formalismul comunicării. Adevărata dramă a fiinţei constă în efortul ei de a uita ceea ce a fost la naştere şi cu mult înainte de ea: „Am ştiut dinainte tot / şi totuşi / ce consum de cuvinte / pentru a uita cunoaşterea din noi!” („orizontul”). Naşterea, umplerea cu „carne şi oase” înseamnă pierderea comunicării inefabile, fără „zise nezise / ucigaşe, frumoase / CUVINTE” („placenta”) cu universul, izgonirea din paradis, decăderea, conştiinţa pierderii exprimându-se în refuz / revoltă / negaţie: „Nu mă naşte, mamă! / Nu mă naşte, Dumnezeule Doamne! Nu umple / dorul din mine / cu carne şi oase”.
Dacă poezia „e Marea Moartă / în care înotăm”, darul pentru cititor / pentru fiinţa iubită nu poate fi decât „aripa de cuvânt şchiopătând / cu dâre de moarte” („abur”), „cuvintele de sticlă” („sticla”) şi „puful de moarte”: „dacă vorbesc din ce în ce mai mult / e pentru că tac / din ce în ce mai mult; / literele se împletesc / în nonsensul trăirii, / cuvântul e puf moale / de moarte, / fără grăbire / şi fără dorinţa / de-a fi tipărit într-o carte” („puf de moarte”).
Oana Maria Cajal scrie trădând un acut simţ al tragicului şi accentuând lipsa de sens şi de perspective nu neapărat pentru a şoca, ci pentru a-l convinge pe cititor că tocmai acceptarea acestor teme ontologice aduce împăcarea cu sine şi cu lumea văzută ca o „cină vorace”: „Păianjeni încurcaţi / în plasa propriilor cuvinte, / orbecăim turbaţi / în dimineţile de / viaţă-nspre moarte / şi ce / şi cum / şi mereu mai aproape, / îngroziţi de ultimul punct / care aşteaptă cuminte / să ne înfulece la sfârşitul / unei fraze nedezvoltate” (2cină vorace”).
Pentru cel care acceptă „religia cuştii”, restul nu poate să fie decât tăcere: „E o mică durere / marea durere / Misterul de-a fi / ce ne chinuie; / ne pierdem ştiutul din noi, / noi, soare în doi, / lună în doi, / în cei doi, / în foştii noi, / în viitorii noi. / C e liberă e gramatica cuştii! / Înăuntru, acelaşi Dumnezeu / ne împarte la doi” („religia cuştii”).
