Aureliu GOCI
Texte de continuat acasă
Un clic pe tasta „fantastic” modifică întreg specificul particular al prozei Ancăi Marian, de la distincţiile rezolutive ale prozei tradiţionale spre o (post)modernitate deschisă şi rebelă.
E adevărat că, înainte de aceasta, se poate desluşi un efort consistent pentru a atinge parametrii obiectivităţii, ceea ce e tot una cu a depăşi capcanele lirismului şi autoreflexivităţii modelului epic reputat. Există, înaintea tuturor textelor, un tipar - pattern - conceptual al narativităţii, un fel de modelare cerebrală care cer diverse mutări şi abateri uşoare care poate fi totdeauna recunoscută. Cum, de regulă, critica tradiţională decidea performanţele prozei în fidelitatea discursului epic faţă de proiectul de „realitate auctorială”, nu ne rămâne nici nouă altceva de făcut decât să nu ezităm în a măsura cu pasul un orizont scriptural incomensurabil. Aşa se face că, până la urmă, ajungem tot la „inefabil” şi „mister”, accentuând faptul că „misterul” intră chiar în intenţionalitatea scriitorului.
Nu ştiu dacă autoarea a scris versuri, dar are o fineţe de penel, o paletă metaforică şi o percepţie de tip poetic, subiectiv, a realităţii. Ca şi în cazul prozei tradiţionale, tipologia este arhetipală, nu diversă: un EL şi o EA şi Duşmanul care se metamorfozează până la nerecunoaştere în ipostaze derutante, sofisticate. Autoarea reface realitatea, aşa cum realitatea este simulată pe computer.
Textele dovedesc o simpatie (sau poate admiraţie) pentru vechile istorii care rămâneau nebuloase sau neterminate tocmai pentru a fi continuate de oricine, pe cont propriu, cu propriile emoţii şi sentimente, dar numai dacă dovedeşti capacitatea de a înţelege emoţiile altora. Dar experienţa determină oricum inteligenţa, deşi nu este sigur că acela care a cunoscut mai mulţi oameni este mai inteligent decât cel care a citit mai multe cărţi. Şi aici, ca şi în alte cazuri ilustre, ne întrebăm cum să facem să fie numai ale noastre nişte poveşti care ar putea să fie ale tuturor. Personalizarea unui univers narativ foarte disponibil ţine, fireşte, de talentul fiecăruia. Nici faptele de viaţă din povestirile lui Sadoveanu nu au fost - toate - trăite de Sadoveanu, dar el ştie să le spună astfel încât chiar şi adevăraţii eroi ar putea să pară nişte bieţi plagiatori.
Sensibilitatea şi disponibilitatea imaginativă de tip poetic o recomandă pe doamna Anca Marian ca pe o foarte bună povestitoare care personalizează poveşti foarte diferite, adică ştie să-şi construiască „legenda personală”, cum ar spune Paulo Coelho, ca pe o acumulare rapidă de evenimente, de întâlniri: despărţiri care toate se încheie cu un minut înaintea adevăratului final. De fapt, nici nu se încheie definitiv, ci se întrerup fără nici o explicaţie. În fond, noi toţi purtăm în noi istorii neisprăvite, istorii care au devenit „ale noastre”, deşi ni le-au spus alţii - istorii neconsumate complet care se activează sub acţiunea unor stimuli diverşi ori evoluează independent în diferite situaţii. Dar, de multe ori, nişte finaluri provizorii ale unor evenimente aleatorii se ataşează de câte un personaj, ca un destin definitiv.
Trebuie să plecăm pentru că pleacă trenul, nu pentru că ne-am fi încheiat toate socotelile. De fapt, am plecat fără să isprăvim episodul de viaţă, deşi a început altul pe care trebuie să-l pregătim cumva - cam în acest fel se finalizează şi povestirile d-nei Anca Marian - când se coagulează un nou început. Aşa începe un fel de realitate şeherezadică, un tronson de poveşti despre care am uitat când/cum a început, iar când se va sfârşi - nu avem nici o bănuială. Tonifiantă rămâne dorinţa să nu se încheie prea devreme.
