Codruţ Constantinescu
Este frapant cât de bine se aplică lui Noica analiza pe care Julien Benda a realizat-o cu mai bine de un deceniu înaintea implicării distinsului filosof român în Mişcarea Legionară, căci cartea la care ne referim, Trădarea cărturarilor, a apărut într-o primă ediţie în 1927, reeditată în Franţa abia după 19 ani, în 1946 şi iarăşi în 1958 şi 1975, după cum bine precizează Andrei Pippidi în documentata sa prefaţă (mai degrabă studiu) a ediţiei a doua a volumului în limba română.
Ce spune Julien Benda? „De două mii de ani încoace, a existat un sir neîntrerupt de filozofi, de preoţi, de scriitori, de artişti şi de savanţi care - aproape toţi în acest răstimp - au tins să se opună categoric realismului maselor. Opoziţia lor faţă de pasiunile politice îmbracă două forme: fie, complet străini de aceste pasiuni, dădeau exemplul unui ataşament exclusiv faţă de activitatea dezinteresată a spiritului şi inaugurau credinţa în valoarea supremă a acestei forme de existenţă, cum au făcut, de pilda, Da Vinci, Malebranche sau Goethe; fie, moralişti convinşi, analişti ai ciocnirii dintre egoismele omeneşti, predicau adoptarea, sub numele de omenie sau dreptate, a unui principiu abstract, superior şi de-a dreptul opus acestor pasiuni, cum au făcut de pildă Erasmus, Kant sau Renan.” Deosebirea dintre atunci şi acum (secolul al XX-lea) este importantă, căci, chiar dacă masacrele au continuat să fie produse regulat de către laici, (cărturarii) „i-au împiedicat să aibă cultul acestor acte, să se mândrească cu înfăptuirea lor. Putem afirma că, mulţumită lor, timp de două mii de ani, omenirea a înfăptuit răul, dar a cinstit binele. În această contradicţie constă onoarea speciei umane, ea a fost fisura prin care s-a putut strecura civilizaţia.” Din nefericire „la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a produs o schimbare esenţială: cărturarii încep să facă jocul pasiunilor politice.” Acum apare rivalitatea dintre cei doi, dintre laic (realist) şi cleric (cel desprins din sfera practicului, pământescului, realului). Miza acestei rivalităţi este dată de puterea de a schimba cursul istoriei. Pe cleric acest fapt începe să-l intereseze, punându-şi talentul în slujba cauzelor. „Cărturarul modern nu-l mai lasă pe laic să coboare singur în piaţa publică; el consideră că a dobândit spirit cetăţenesc şi înţelege să şi-l exercite din plin; e mândru de acest spirit; literatura lui este plină de dispreţ faţă de cel care se izolează împreună cu arta sau ştiinţa şi se desprinde de pasiunile cetăţii.” Însă Benda nu condamnă din start orice implicare în real a cărturarului, ci doar pe cea otrăvită - „consider că un cărturar nu-şi trădează funcţia decât dacă, ieşind în piaţa publică, o face pentru triumful unei pasiuni realiste, de clasă, rasă sau de naţiune.” Constatăm traseul remarcabil al lui Noica, dar nu numai al lui, ci şi al altor reprezentanţi de marcă ai generaţiei 1927, cum ar fi Eliade, de la răceala filozofică bine descrisă de Benda, către implicarea pasională, mistică şi iraţională, de la un anumit punct, în Mişcarea Legionară, pentru a constata revenirea lui la prima formă, caracteristică celui desemnat de Benda drept cărturar. Iar Noica a fost asta cu prisosinţă.
O paralelă interesantă s-ar putea face între volumul lui Sorin Lavric şi recent apăruta carte a Martei Petreu despre „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian”, care a stârnit din nou polemici în viaţa culturală valahă (şi ce bine este când acestea se produc!) la fel precum a produs şi volumul lui Sorin Lavric, ceea ce vine să demonstreze cu precizie faptul că încă suntem ataşaţi de perioada interbelică, căci nu ne este indiferentă, de personajele ei culturale, atât de fascinante e drept, în comparaţie cu cele din ziua de azi, dar şi faptul că mai avem de parcurs ceva drum până în a ne asuma şi umbra acelei epoci (mai degrabă sfârşit de epocă…). O primă constatare: ambii autori scriu extrem de bine. Ambele volume se bazează pe o studiere aprofundată a publicisticii celor doi, care dă măsura implicării lor afective în curentul de extremă-dreapta anti-democratic interbelic. Apoi, interpretările celor doi scriitori pot fi contestate, fireşte, însă publicistica lui Sebastian şi cea a lui Noica nu pot fi şterse cu buretele, anulate. O analiză serioasă şi demnă de acest nume a operei şi vieţii celor doi nu are cum să bage sub preş această etapă a vieţii lor. Pot fi reinterpretate motivaţiile care au dus la această implicare care nu mai poate fi negată. În mod paradoxal, şi lui Sebastian i se aplică formularea lui Benda, chiar dacă acesta era evreu, deci direct interesat de o evoluţie contrară „un alt aspect specific patriotismului cărturarului modern: xenofobia. Ura faţă de omul de dinafară (străinul), dispreţul faţă de tot ce nu e de la el, toate pornirile acestea atât de constante în rândurile popoarelor şi aparent atât de necesare existenţei lor au fost astăzi preluate de oamenii aşa-zişi cugetători, cu o seriozitate a practicării, cu o lipsă de naivitate care obligă la analizarea acestei preluări.”
Concluzia lui Benda este una cât se poate de tranşantă şi incriminantă atât pentru Noica, cât şi pentru Sebastian şi alţi reprezentanţi ai generaţiei interbelice doar în măsura în care nu s-au trezit din mistica extremismului de dreapta sau de stânga. Şi ştim prea bine că, pentru amândoi scriitorii analizaţi de către Marta Petreu şi Sorin Lavric, îndrăgostirea de extrema-dreaptă a fost doar unul din episoadele existenţei lor, care nici măcar nu le defineşte întreaga operă. Chiar şi scriitori de un astfel de calibru (deloc mic, chiar dacă Sebastian ar fi un scriitor de raftul doi, după cum se exprima G. Călinescu, doar jurnalul lui fiind de primul raft, cum afirmă Paul Cernat ) au dreptul să o ia pe arătură din când în când, căci perfecţiunea morală este o caracteristică foarte rar întâlnită în cadrul speciei umane. Iar parabola lui Isus este unul din fundamentele creştinismului: „Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea” (Ioan 8,7). Benda concluzionează sec: „(…) cei care au practicat acest fanatism, cărturari fiind, şi-au trădat menirea, căci aceasta constă tocmai în a opune popoarelor şi nedreptăţii la care le împinge cultul lor pentru ţară o corporaţie al cărui cult este cel al dreptăţii şi al adevărului.”
