Iulian MOREANU
Prima dată a fost atunci când fata mea împlinea vârsta pe care eu o aveam când venisem aici, aşadar elev fiind, în tabăra care acum se numeşte „Vânătorul”. Îi ofeream Andreei o excursie-cadou, iar mie mi se împlinea o foarte veche dorinţă de a revedea locurile acelea minunate de care mă legau nişte amintiri care îmi făceau inima să-mi tresalte ca după primul sărut stângaci.
Maşina ne-a fost înconjurată imediat de o haită de câini – motiv pentru care soţia nu a vrut pentru nimic în lume să coboare, deşi fata a intrat neînfricată în mijlocul lor şi a început să-i mângâie şi să-i alinte de parcă ea îi crescuse până atunci, iar aceştia îi lingeau mâinile şi se gudurau pe lângă ea, dând fericiţi din coadă. Am străbătut micul platou unde se ţinea „careul” şi din clădirea semeaţă la parterul căreia fusese (mai era?) sala de mese, a ieşit o femeie rubicondă care m-a întrebat: „căutaţi pe cineva?” „Nu, nu caut pe nimeni… am trecut, doar, pe aici…” Mi-am văzut de treabă şi m-am oprit lângă fosta pistă de popice – era terminată: cimentul pe care rostogoleam bilele aproximative din lemn se macerase de mult, iar buruienele năpădiseră tot locul. Având în minte poza de care am spus, am încercat să-mi dau seama cam pe unde stătusem în acea zi în care ne imortalizaserăm o secundă din copilărie. Ce-ar fi fost dacă, printr-o minune, lângă mine ar fi apărut şi Cristi, împreună cu cei doi băieţi care aveau să-mi devină colegi de liceu (unul chiar de clasă)?
Andreea a apărut lângă mine, cu târla voioasă de câini după ea: „tati, de ce am venit aici?” „Ca să-ţi arăt… Ca să-ţi arăt…” Nu ştiam ce şi cum să-i spun. „Ce să-mi arăţi? m-a întrebat şi şi-a oprit privirea pe dealul cu vile. Cine stă în casele astea?” „Piticii din Albă ca zăpada, i-am răspuns râzând şi, prinzând-o de mână, am început să alergăm. Hai să vezi cum cade apa de la hidrocentrală!...”
După patru ani, am revenit aici acum pentru a doua oară. Cu aceeaşi maşină personală şi cu patru elevi (trei fete şi un băiat) care reprezentau judeţul la finala naţională a unui concurs de protecţie civilă. După ce am parcat maşina cam pe locul unde fusese pista de popice, m-au cuprins dintr-o dată nişte emoţii de-mi clănţăneau dinţii. „Nu vă simţiţi bine, domnule profesor?” m-a întrebat comandantul taberei, un colonel de toată isprava, observând că în Comandamentul plin de soare eu (încă) eram scuturat din când în când de mici frisoane. Mă aflam acolo unde atunci nu intrase decât un singur copil spre a fi certat pentru că nu ştiu ce năzbâtie mică făcuse. Acum eram profesor-însoţitor şi deopotrivă membru al echipajului. De data aceasta, eram de partea cealaltă a unui arc peste timp ce străbătuse nemilos, iată, câteva zeci de ani, şi puteam intra în acea clădire fără probleme şi când voiam; doar aveam şi eu un loc, acolo, în staff-ul taberei, nu?!
Bine pregătit, echipajul nostru a obţinut locul I, după o fază preliminară, apoi o luptă acerbă cu nişte rivali care, în încercarea de a ne împiedica să câştigăm, pentru că eram de departe cei mai buni, au făcut apel la tot felul de mijloace lipsite de fair-play (intimidare, acuze nejustificate, încercarea de a corupe juriul). La festivitate, participanţii n-au avut loc pe platou aşa că au fost grupaţi pe judeţe, în afara taberei ca atare. Premianţii erau chemaţi sus, pe terasa transformată noapte de noapte în ring de dans. Am avut un gust amar când am văzut că echipajul nostru nu a fost răsplătit cu aplauzele cuvenite învingătorului, pe măsura succesului obţinut, deci, fiind bănuit de favoritism, ca reprezentant al judeţului organizator.
După ce ne-au fost acordate medaliile, mi-am îmbrăţişat elevii, apoi m-am strecurat jos, pe platoul pe care stătea doar personalul cantinei şi, retras într-un colţ, am lăcrimat. Un cameraman de la o televiziune locală m-a urmărit şi, văzând că mai şi plângeam, s-a apropiat de mine, filmându-mă dintr-un unghi ciudat. „Felicitări pentru titlul de campioni naţionali! Văd că de bucurie v-au dat şi lacrimile!...” Îmi venea să-i smulg camera de pe umăr şi să i-o trântesc în cap (pe de altă parte, de unde să ştie el motivele reale ale lacrimilor mele?). „Da… am răspuns, sunt foarte bucuros!...” L-am rugat apoi să revină puţin mai târziu, şi „m-a înţeles”, deşi, jurnalistic vorbind, acela era momentul ce trebuia să fie exploatat la maximum. Nu aveam să mai dau ochii cu el. Doar ce acesta s-a îndepărtat mofluz şi de mine s-a apropiat femeia rubicondă pe care, de când venisem, o surprinsesem de mai multe ori privindu-mă cu atenţie: „dumneavoastră n-aţi mai fost pe aici acum câţiva ani?... eraţi cu fetiţa dumneavoastră…” „Nu, doamnă, n-am fost…”
Seara a avut loc „banchetul”. La masă am fost servit preferenţial de rubiconda mea care mi-a adus fiecare fel de mâncare în cantităţi duble. Am stat să mă întreb dacă nu cumva o fi fost şi ea în tabără în acel îndepărtat an şi mă ştia de atunci (şi nu doar de acum patru ani), dar, după vârstă, nici vorbă; să mă fi îndrăgit subit?, îi aminteam poate, de cineva? N-aveam să aflu.
S-a pilit mai toată lumea şi chiar şi elevii au făcut rost de bere la cutie cumpărată de la nişte şmecheri veniţi din satul apropiat şi care mirosiseră că e rost de făcut un ban. Am băut şi eu două beri fără alcool cumpărate la suprapreţ. S-a cântat şi s-a dansat până în zori, aproape de ora plecării. O petrecere cum rar mi-a fost dat să văd şi la care participarea mea a fost palidă, mai degrabă crispată, cuprins fiind de o ciudată stare de melancolie de care mi-a fost imposibil să scap. Colega care condusese echipajul ce a obţinut locul II a venit să mă felicite de câteva ori (tot uita că mai făcuse lucrul acesta), după ce îmi făcuse viaţa amară până atunci; cred că o apucase brusc spiritul aventurii, dar n-a avut nici o şansă. Pe lângă ce dansau tinerii care scăpaseră de stresul concursului, mult prea îndrăzneţele noastre twisturi de atunci, „îndrăcite”, cu figuri stângace şi mecanice, aduceau a nevinovat moment coregrafic.
La plecarea spre casă, am făcut schimb de numere de telefon şi e-mailuri cu câţiva colegi din alte judeţe, promiţându-ne să ţinem legătura. N-am dat şi nici nu am primit nici un e-mail şi nici un telefon. N-am primit nici o fotografie din zecile făcute în cele şase zile.
Am pornit maşina, iar băiatul din grupul nostru mi-a întins o casetă. „Vă rugăm s-o puneţi pe-asta!...” Din boxe a izbucnit şlagărul taberei: „… Ai grijă ce faaaci/ Cu cine te bagi/ Şi vezi cum poţi/ Să fii peste toţi… Cine e cu noi strigă: Oooo!...” Frumos refren, dar cam tare. Am lăsat volumul mai mic şi am început să fredonez în minte: „La revedere, tabără dragă/ La revedere, noi plecăăăm/ De-ai ştii tu dragă/ Ce rău ne pareee/ Şi cît de mult noi re-gre-tăăăm!...”
