Convorbire cu
Alain Finkielkraut*
François Busnel
Versiune în limba română
de Christian CRĂCIUN
 Alain Finkielkraut este un intelectual public, aşa cum România nu are. Mai bine zis, nu vrea să aibă. Nu doar din vina intelectualilor, ci pentru că România nu are nevoie de intelectuali. Ei devin Inamicul public nr. 1 de îndată ce se pronunţă asupra unei chestiuni a societăţii. Şi oricum, nu îi ascultă nimeni dintre decidenţi. Ca să dau un exemplu fierbinte: aţi auzit ca vreuna dintre vocile noastre intelectuale de prestanţă să fi fost consultate în ceea ce priveşte Legea Învăţământului? Intelectualii au scris acolo, în revistele lor, nimeni dintre politicieni nu s-a obosit să-i întrebe. În Franţa, un asemenea subiect ar fi ţinut luni de zile prima pagină a ziarelor şi televiziunilor. Acolo, acest tip de intelectual are o glorioasă tradiţie, cu binele şi răul implicate. „Spectatorul angajat” este o prezenţă cotidiană în presa din Hexagon şi în dezbaterea publică pe orice temă de interes. Interviul pe care îl publicăm, din LIRE, nr. pe septembrie, determinat de apariţia cărţii Inteligenţa inimii, este un elogiu adus literaturii şi (numai un francez îşi putea permite astăzi aşa ceva!) demodatelor noţiuni de bun gust, judecată de gust, sentiment, mare scriitor. Alain Finkielkraut este printre criticii cei mai acerbi ai relativismului postmodernist, egalitarismului, tendinţelor manipulatorii, orbirii stângiste a lumii contemporane, corectitudinii politice, uitării vinovate, antisemitismului de orice formă, „noii barbarii” a lumi contemporane etc.
S-a născut în 1949, iar actualmente predă filozofia şi istoria ideilor la Ecole Polytechnique. Dintre cărţile sale, câteva au fost traduse şi în limba română, în primul rând Noua dezordine amoroasă (în colaborare cu Pascal Bruckner), Memoria trădată, Despre crima contra umanităţii, Înfrângerea gândirii, În numele celuilalt. Este o prezenţă intensă în presa scrisă, în spaţiul public, are o emisiune pe France Culture. Până la instituirea la noi a acestui model de intelectual, va mai trece multă apă pe Sena. Iar Dâmboviţa va seca.
 Această carte** este un imn adresat lecturii! Un exerciţiu de critică literară adorabil: profund, original, generos, entuziast. Ieşim din el cu un chef furios de a plonja în cărţile care par a fi fost scrise special pentru noi. Gluma lui Milan Kundera, Totul trece de Vassili Grossman, Istoria unui german de Sebastian Haffner, Primul om de Albert Camus, Urma de Philip Roth, Lordul Jim de Joseph Conrad, Însemnări din subterană de Feodor Dostoievski, Piaţa Washington de Henry James şi Festinul lui Babette de Karen Blixen: Alain Finkielkraut, într-una din cele mai personale lucrări ale sale şi dintre cele mai împlinite, arată cum ne va salva literatura (pentru puţinii care încă o mai frecventează) din barbaria ambiantă. Acest eseu este un breviar pe care orice îndrăgostit de literatură nu poate decât să îl citească, şi, desigur, să îl discute – ceea ce am şi făcut evident cu un Alain Finkielkraut îmblânzit şi maliţios.
Titlul acestei cărţi pare a fi un oximoron. Ce semnifică această expresia: „O inimă inteligentă”?
Am descoperit această expresie biblică citind-o pe Hannah Arendt. Regele Solomon, aminteşte Arendt, invocă Eternul să îi acorde „o inimă inteligentă”, adică o inimă pătrunzătoare şi perspicace. Dumnezeu păstrează tăcerea, dar pentru a ne dărui poate (trebuie să rămânem modeşti) cu o inimă inteligentă, noi avem literatura. În ea, afectivitatea şi conceptul sunt de-a pururi împletite. Ca şi filozofia, literatura ne vorbeşte despre Om, dar ea are treabă cu oamenii, nu direct cu Omul. Ea luminează Istoria, viaţa, lumea, fără a sacrifica niciodată indivizii pe altarul cunoaşterii.
Filozoful care sunteţi, redescoperind graţia literaturii, face un proces filozofiei?
Nu. A ţine parte literaturii contra filozofiei ar fi ridicol. Pur şi simplu, eu recuz (de altfel, împreună cu un număr oarecare de filozofi) împărţirea comun admisă care vrea ca filozofia să gândească şi literatura să povestească. Filozofia nu are monopolul gândirii. Literatura gândeşte de asemenea, dar această gândire posedă ceva în mod miraculos afectiv. „Nicio filozofie, nicio analiză, niciun aforism, oricât de profunde ar fi ele, nu se pot compara în plenitudine şi în intensitate cu o poveste bine povestită”, scrie astfel Hannah Arendt. Dacă mi s-ar cere să descriu biblioteca mea ideală, eu aş cita cele nouă texte despre care tratează această carte, dar aş adăuga alte romane cum ar fi: Omul fără însuşiri, În căutarea timpului pierdut, Doamna Bovary, sau Un veac de singurătate, aş adăuga poeţi şi bineînţeles filozofi (Lévinas, Jonas, Arendt, Heidegger....). Există cărţi pe care le citeşti odată pentru totdeauna şi cele asupra cărora revii fără încetare. Acestea sunt cărţile niciodată închise care constituie biblioteca ideală.
Să revenim la titlu: inima trebuie să fie inteligentă? Nu ar trebui, dimpotrivă, ca inima să rămână inimă şi inteligenţa, inteligenţă? O inimă inteligentă nu este prea raţională, prea rezonabilă, prea intelectuală?
Eu cred, dimpotrivă, că inteligenţa lăsată în voia ei este unul dintre vertijele modernităţii: vertijul funcţionalismului raţiunii instrumentale şi, pentru a o spune într-un mod mai abrupt, al birocraţiei. Cât despre inimă, eliberată de orice constrângeri, este, în cel mai bun caz, kitschul (pe care l-am văzut desfăşurându-se în momentul morţii lui Michael Jackson) şi, în cel mai rău caz, ideologia. Ideologia în sensul unei diviziuni a lumii în două tabere, un soi de reducţie a fenomenului uman la melodramă. Cred că experienţa totalitară ne impune să relegăm inima şi inteligenţa, căci disjungerea lor este devastatoare.
Pe de o parte, deci, un sentimentalism stereotip, o producţie romanescă în care ne scăldăm încă din copilărie povestindu-ni-se poveşti melodramatice (inima), pe de altă parte, o inteligenţă pur funcţională. Dar cum ne permite literatura să scăpăm de cele două piedici?
Dar ce este marea literatură, dacă nu o dezbatere perpetuă cu răul, o interogarea angoasată asupra ravagiilor prostiei romaneşti? Literatura ne spune poveşti pentru ca noi să încetăm să ne spunem poveşti. Don Quijote, Doamna Bovary, dar şi Pata umană de Philip Roth... Acest din urmă roman este o reflecţie extraordinar de puternică asupra daunelor a ceea ce Roth numeşte „everyone knows”, sau, pentru a o spune în termeni heideggerieni, a dictaturii lui ON (das Man, în germana lui Heidegger, impersonalul SE în româneşte, n.t.): se spune, se gândeşte (se crede, traducerea franţuzescului on pense este fertil ambiguă, n.t.), se povesteşte. Kundera scrie că romanul destramă cortina de preinterpretări suspendată în faţa lumii. Dar această cortină este ea însăşi ţesută din nenumărate romane, de unde importanţa crucială a valorii, a judecăţii de gust. Toată problema este de a şti cărei literaturi noi vrem să ne încredinţăm destinul: aceea care descoperă existenţa sau aceea care o acoperă cu stereotipuri excitante.
Literatura bună, literatura rea... importanţa judecăţii de gust. Fie. Dar ce este literatura bună? Ce este bunul gust?
Este foarte greu de spus, dar dacă nu acceptăm să punem întrebarea, literatura îşi pierde orice sens. Teoriile structuraliste şi poststucturaliste au vrut să emancipeze reflecţia asupra literaturii de problema valorii. Confruntat de-a lungul studiilor mele literare cu acest relativism, cu această neutralitate militantă, am luat-o la fugă, la ieşirea din universitate, urmând filozofia. Pentru a reveni la literatură, a trebuit să refac legătura cu judecata. Am putut să o fac graţie operei lui Milan Kundera. Apariţia Artei Romanului a fost un moment capital: dintr-o dată, noţiunea de mare scriitor şi-a recăpătat sensul. Kundera ne arăta că definiţia filozofului dată de Péguy, „este acel om care a descoperit un aspect nou, o realitate nouă a realităţii eterne” se aplică în mod egal şi romancierului. Valoarea este legată de cunoaştere. Înarmaţi cu acest criteriu, putem, trebuie să ierarhizăm operele literare, cum se ştie, în filozofie, să facem diferenţa între Kant şi Jean-François Kahn!
Deci, pentru dumneavoastră, criteriul unei literaturi bune nu este stilul, ci explorarea condiţiei umane... credeţi că este vorba despre explorarea existenţei sau de descifrarea enigmelor lumii?
Nu mă recunosc în această opoziţie. Stilul este parte componentă a explorării ambiguităţilor şi misterelor existenţei. Stilul nu este deloc o înfrumuseţare, ci o calitate a viziunii. Să ne gândim la Proust. Să ne gândim la Flaubert, care a vrut să aplice prozei criteriile poeziei. De unde suferinţa sa şi eroismul său. Flaubert avea o mare facilitate a scrisului (corespondenţa sa este dovada), dar el a vrut să ajungă la limita acestui talent natural în Doamna Bovary. În virtutea cărui principiu? El spune, în esenţă, că fraza justă trebuie să fie de asemenea fraza armonioasă. Flaubert crede în existenţa unei legături între frumuseţe şi adevăr. După el, orice mare literatură se bazează pe acest straniu postulat.
Ce este un erou de roman?
Aş spune, împreună cu Thomas Pavel, că este un om surprins în dificultatea de a locui în lume. De fapt, toţi am vrea să fim Contele de Monte Cristo, marele luptător împotriva nedreptăţilor, cel care şi-a satisfăcut până la capăt, până la cruzime justa sa răzbunare. Romanul ne vindecă de această fantasmă glorioasă. Nouă, care visăm să pliem lumea pe voinţa noastră, el ne aminteşte rezistenţa lumii. Într-un cuvânt, el ne „denapoleonizează”.
Va urma
.................................
* LIRE, septembrie, 2009
** O inimă inteligentă, Alain Finkielkraut, Stock, Flammarion
|
