Eu, Arabella şi Rumburak
Daniel CRĂCIUN
Prima mea senzaţie în Praga a fost un miros ce-mi amintea de armată, de cantinele studenţeşti sau de alte locuri cu „adieri” asemănătoare. La ieşirea din staţia de metrou, în centru, în Piaţa Venceslas, lângă statuie şi în faţa Muzeului Naţional, la orice oră din zi şi până târziu în noapte, te izbeşte un miros pe care l-am detectat a fi de ulei încins de la tarabele aşezate de-o parte şi de alta a luxosului bulevard, unde cârnaţii sunt prăjiţi în grăsime greu încercată. Poate părea complet lipsit de curtoazie din partea mea, faţă de cehi, să scriu despre astfel de lucruri, dar îmi asum riscul. Sunt gata să fluier în biserică, numai să am convingerea că spun adevărul! În rest, sigur, vedem în spate muzeul aflat într-o monumentală clădire în stil neo-renaşcentist, iar magazinele luxoase cu bijuterii şi parfumuri de firmă se înşiră ca mărgelele de o parte şi de alta a bulevardului. Însă, ca impresie olfactivă, pot spune că la Ploieşti, lângă Hale, mititeii proaspeţi răspândesc o aromă incomparabil mai plăcută şi cu adevărat ademenitoare!
Praga singură e o superputere turistică şi lumea întreagă a aflat asta. Agenţiile, pliantele, broşurile, internetul, o laudă şi o vând în orice combinaţie sau în orice ambalaj posibil, iar turiştii se calcă în picioare să o cumpere. Se spune despre astfel de locuri că, oricât ar fi de excepţionale, se uzează prin folosinţă excesivă, îşi pierd autenticitatea. Nu ştiu dacă acum, cu criza, cohortele de americani, evrei, chinezi, ruşi, nemţi sau suedezi, vor mai veni în acelaşi număr să viziteze această Meccă.
Pentru generaţia mea Cehia este şi ţara lui Rumburak, a lui Joe Limonadă şi a prinţesei Arabella, poveşti pline de umor şi ironie benignă care ne-au încântat în copilărie, dar şi după aceea. Spuneţi unui ceh despre Arabella şi Rumburak şi precis va râde! Limba lor slavă melodioasă, cu sonorităţi plăcute şi blânde, reflectă firea echilibrată şi veselă a acestei naţiuni. Cehii nu merită să fie vorbiţi de rău, ca oameni de treabă, doar lumea de astăzi este corupătoare şi rea... Praga este singurul oraş unde mi s-a întâmplat ca un chelner să obiecteze că nu i-am lăsat suficient bacşiş, deşi nu-l merita nici pe acela! Nu, nu era român, orice s-ar crede! În centrul cu turnuri medievale, dar şi cu boutique-uri şic, sunt o mulţime de cerşetori mizeri, care se prosternează cu capul în pământ într-o atitudine de umilinţă maximă, ca ieşiţi dintr-o „Curte a Miracolelor”. Ah, nu vă grăbiţi cu supoziţiile, cu siguranţă cei pe care i-am văzut nu erau din România!
Am vizitat şi eu Castelul Hradčany, Catedrala Sf. Vitus, am traversat râul Vltava pe faimosul pod al lui Carol ca şi pe alte poduri. Alături de sute de oameni am aşteptat ora exactă în faţa orologiului astronomic din Piaţa Oraşului Vechi şi ne-am distrat de mişcările sacadate ale figurinelor, într-un infantilism general ce cuprinde brusc, la ore fixe, naţiunile şi rasele din piaţă. Praga poate fi abordată şi ni se oferă fie ca oraş al istoriei medievale, ori cu accent pe cartierul evreiesc, pe urmele lui Kafka, ca oraş al artelor, al misterelor, al ocultismului, al fantomelor, cu vizite la berării, pe jos, cu minicarul, cu bicicleta, în mici croaziere pe Vltava ş.a.m.d.. Totul e de vânzare de la tururi ghidate, şepci, tricouri, bijuterii, cristale, absint, până la „nopţi de neuitat” în cabarete sau localuri „beneficiind de discreţie şi un program special”. Un bărbat singur, după o anumită oră, este aproape luat de mână de îmbietoare domniţe şi invitat cu insistenţă să urce într-o limuzină, pentru a fi transportat într-unul din aceste locuri atât de „speciale”! Deşi nu sunt pudibond, nu agreez acest mezat.
La hotelul unde m-am cazat, era un congres internaţional al psihiatrilor, mulţi dintre ei americani, graşi şi gălăgioşi. Discutau tare la masă şi în lift, aşadar am fost pus la curent cu cât de mult băuseră în ajun sau cu faptul că una dintre distinsele doamne a primit ultimul videoclip al Rihannei în e-mail. În general, americancele, trecute de prima tinereţe, păreau fiinţe băgăcioase şi naive. Cred că la un moment dat am avut o mimică de antipatie prea evidentă, minţile astea copilăreşti, mi-am zis, au pretenţia că pot să desluşească adâncimile gândului omenesc, iar unul dintre psihiatri, de parcă m-ar fi citit, m-a privit urât. Nu e bine să rişti un anumit fel de privire din partea unor experţi antrenaţi în hipnoză! După vreo două ore m-am simţit rău... Nu ştiu dacă de la privirile americanului sau de la indigestie după mâncarea din oraş. Ştiu că sunt din nou lipsit de curtoazie, dar e purul adevăr, aşa mi s-a întâmplat.
Admit că sunt multe lucruri de văzut la Praga, iar în răstimpul scurt cât am fost acolo nu le-am putut cunoaşte şi aprecia cum se cuvine. Aş vrea să dau metropolei, cândva, o nouă şansă să mă impresioneze şi, dacă s-ar putea, fără psihiatri americani pe traiectoria mea!
Nu vreau să fiu nedrept cu acest splendid oraş, dar parcă prea e totul scos pe tarabă. Poate că există unghere ale sufletului ceh care încă nu sunt de vânzare, însă eu nu am ajuns acolo... De aceea şi „recursul” la Arabella şi Rumburak, ca o încercare de a găsi un astfel de loc în amintirile copilăriei, în lucrurile comune care ne leagă. Praga e un oraş prea frumos ca să refuz, la o adică, să-l revăd, dar merită să fiu puţin cârcotaş pentru că oraşul vinde prea mult şi de toate, de la vicii şi umilinţe până la splendori.
Nu trăiesc bucuria de a mă afla într-un loc, luându-mă după bogăţia sau mărimea lui. Brno, oraş mai mic decât Praga, este un loc mai cald sufleteşte, iar fetele din Moravia nu sunt cu nimic mai prejos decât cele din capitală. Cehia rămâne ţara prinţeselor dulci şi vesele, nu poţi fi insensibil la farmecul lor delicat, însă cam peste tot se insinuează şi Rumburak, vrăjitor de categoria a II-a, cu trucurile lui ieftine.
