Victor STEROM
„Versurile au ceva oracular şi provocator, prin adâncimea lor inefabilă, nu şochează prin invazia prozaismelor cotidiene şi hiperrealism. loan Vieru scrie dintr-o solitudine care îi înnobilează textul.” (Adrian Popescu, în suita de referinţe critice, alături de Ion Stratan, Dorin Tudoran, Liviu Antonesei, Traian T. Coşovei şi alţii.)
Retorica „arhivei” ritualizează o credinţă puternică, invincibilă şi steaua poetului plecat într-o călătorie semantică să cucerească timpul şi lumea lui intrinsecă. loan Vieru este aici un călător transhumant. Din această provocare, poezia lui va deveni tema ideatică a volumului în sine, o temă cu variaţiuni infinite. „pe unde-au tras linie se aud vocile noastre numai în plină austeritate / zălog pentru misterioasele carate ale fanatismului / câtă înălţime în valea în care nu ţi se spune / când înfloresc portocalii printre ruinele / cu marcaje / când se închid muzeele din zona ocupată / când se repetă ofensiva crabilor / de ce-i atât de frumos aici am uitat să-i întreb / pe cei care au descoperit / mările sudului” (Călătorie)
Un poem-tablou, o succintă monografie, o viziune polemică, o construcţie aproape epică, din linii simple cu finalitate dirijată întru împlinirea unui text lax, plin de simboluri emblematice, sugerând o mişcare centrifugală într-un peisaj istoric şi oferit de realitate la vremea oportună. La loan Vieru mobilitatea perfectă a poemului păstrează o stare de început fără sfârşit, versurile trăgându-se unele din altele, devin „câştigul” maxim al harului asupra formei cu fond. „mi-a fost întotdeauna teamă / de cei care însămânţează pământul / pentru câştig / tainele din cărţile aduse de undeva / din occident / multora li s-a părut că sunt pentru dezlegare”.
Notaţiile vădit psihologice întru fixarea clipei, reflectate în razele oglinzii existenţialului, înregistrează o conştiinţă neliniştită. „vocile din jur pe care le aud nebunii / le auzim şi noi / şi astăzi unii sunt împietriţi pentru artiştii / care-au coborât în lume”. Sunetul clar al limbii poeziei lui loan Vieru alcătuieşte o acoladă în timp, cu limpezimea vorbei româneşti cultivată cândva de un Ştefan Aug. Doinaş. Altfel spus, cuvintele sunt aici cu o forţă în fiinţă, cu alta în nefiinţă, natura lor fiind pe alocuri duplicitară; ele mărturisesc şi ascund şi spus şi nespus şi grai şi tăcere. „nu ştiu când se lasă noaptea / în vechile aşezări din orient / fiecare avem atenţia abătută / numai lacrimi şi maşinăria lumii perfect reglată / de o naivitate în creştere” (Celălalt sens) loan Vieru realizează în Arhiva din spatele asinilor o imagine-paradigmă, redusă uneori la adiţiunea de elemente abstracte.
*EDITURA MUZEUL LITERATURII ROMÂNE, BUCUREŞTI, 2007
Mircea Teculescu -
Porţi în depărtare*
Victor STEROM
Haiku-ul ori poemul Tanka - o experienţă poetică în care sentimentul palpită în starea lui genuină. Cuvintele tind să creeze o stare inefabilă, să deschidă o poartă înspre „unitatea originară dintre noi şi multitudinea lucrurilor reale” - Matsua Basho (1644-1684)
Poetul haijin Mircea Teculescu reuşeşte o construcţie poetică de sorginte niponă, strălucitoare, tinzând să atingă perfecţiunea. „bucăţi mari / din zarea zdrenţuită / par că se mişcă / geometrii de gheaţă / pururi schimbătoare” (p. 25) sau: „iedera urcă / pe crucea bunicilor / undeva în câmp - / aprinzând lumânări / umbrele prind viaţă” (p. 47)
Forma fixă a poemului zen îl constrânge pe autorul acestor Porţi în depărtare să acorde o maximă atenţie concentrării expresiei lingvistice, dar, în acelaşi timp, îi lasă o nelimitată libertate de exprimare. „stropi de ploaie / prelingându-se pe geam / curg lacrimile - / dangătul clopotului / trece încet peste burg” (p. 29) sau: ascuns după geam / trandafirul japonez / se bucură iar - / noua zăpadă din an / unindu-se cu marea” (p. 59) Poetul Mircea Teculescu scrie dezinvolt o poezie, din trei sau cinci versuri, a unui univers singular, tainic în care gândul îşi caută cuvântul, lumina îşi caută umbra, sufletul îşi caută dorul în oglinda nesfârşită a cerului filtrat printre frunzele şi ramurile ce sugerează revelaţia întru iluminarea de care se apropie filozofia zen. „când înserează / porumbei călători / în volieră - / umbrele albe planând / spre vasul cu grăunţe” (p. 35) sau: „deasupra umbrei / împreună cu norul / străpuns de soare - / abia acum el vede / cât de alb îi e părul” (p. 49). Iubitor de armonii reflexive, lucid până la transparenţă, sobru şi animat de o nesecată dăruire prin cuvânt, Mircea Teculescu întrupează multiplele sensuri ale existenţei în varii sugestii artistice, relevând într-o unitate dialectică şi relaţională, o lume de întâmplări incredibile şi inefabile. „forme de gheaţă / îmbracă balustrada / balconului meu - / spinarea dealuri lor / dintr-o dată aproape” (p. 15) sau: „stând la şipotul / de lângă biserică / atât de firav - / se strâng norii alburii / peste lacul cu broaşte” (p. 38) Adesea, Mircea Teculescu transformă textul într-o meditaţie pe marginea trecerii ireversibile a timpului. O întreagă paletă de sentimente din cele mai profunde şi mai pline de fiorul adevăratei poezii întâlnim în aceste tulburătoare Porţi în depărtare ce se vor a fi o definiţie sintagmatică a vieţii: situată între Alfa şi Omega. „cireşul doarme - / întuneric cu stele / la fereastra mea - / doar petalele albe / anunţă o nouă zi” (p. 27) sau: „umbră fugară / pe fereastra de la / etajul unu - / cu privirea neclintită / o petrec spre cer” (p. 32) şi iată un haiku semnificativ: „ce admirabil - / porţi în depărtare / şi curcubeul” (p. 68)
*EDITURA ANCA, URZICENI, 2008, 78p.
Valeriu Rusu -
Atitudini şi mărturii*
Gherasim RUSU TOGAN
Valeriu Rusu, Profesorul emerit al Universităţii Aix Marseille, din Provence, Franţa, este unul dintre cei mai valoroşi lingvişti ai noştri, fost colaborator ştiinţific şi şef de sector la Centrul de Fonetică şi Dialectologie al Academiei Române. În 1970-1971, 1971-1974 este invitat ca lector, ca maître de conference asociat, la Universitatea din Provance, iar din 1987 se stabileşte definitiv în Franţa şi profesând la aceeaşi universitate, unde ajunge profesor, apoi director de teze la limba română,şi şef al Departamentului de lingvistică Comparată al Limbilor Romanice şi Română.
A publicat peste 300 de lucrări, o serie de Atlase lingvistice, antologii. A tradus, împreună cu soţia sa Aurelia Rusu şi fiica Romaniţa Rusu, capodopera Ţiganiada de Ion Budai-Deleanu etc.
Pentru excepţionalele sale contribuţii ştiinţifice şi literare, Profesorul Valeriu Rusu a fost distins cu nenumărate ordine şi medalii, titluri ştiinţifice, calitatea de membru de onoare a unor asociaţii ştiinţifice, scriitoreşti, mai ales din Franţa şi Basarabia şi mai puţin din ţara a cărui limbă română a promovato dincolo de hotare, respectiv până în cele mai înalte foruri ştiinţifice europene.
Cartea „Atitudini şi mărturii”se constituie ca o culegere direcţionată de către autor, în care sunt reluate câteva din articolele publicate în presa din ţară şi Basarabia, interviuri, referinţe biografice, polemici discrete, mărturii, documente diverse, din care emană amarul şi puţinele bucurii ale unui mare om de cultură, faţă de care lumea culturală românească, dar mai ales organele diriguitoare ale culturii manifestă lipsă de respect şi apreciere.
Cartea se compune din câteva segmente în care sunt înseriate materialele, după conţinutul şi mesajul penetrat de către autor. Aşa, bunăoară, subtitlul „Idei în cetate” se deschide cu mesajul de mulţumire al Profesorului, în limba franceză, pronunţat în faţa Comisiei de Specialitate a Universităţii Provance, în şedinţa consacrată numirii sale ca profesor titular de limbă,civilizaţie şi lingvistică românească. Este urmat apoi de dialoguri şi interviuri cu o bogată substanţă culturală şi ideologică. Remarcăm printre altele, dialogul apărut în Limba Română, Chişinău, 6 decembrie 2000, sub titlul „Neamul trebuie să ne vegheze…”, purtat cu Alexandru Bantoş şi cel publicat în Convorbiri Literare, Iaşi, 11 noiembrie 2003, „Spaţieri sufleteşti..” sub semnătura lui Cristinei Florescu, cât şi articolul polemic din Oglinda literară, Focşani, aprilie-mai, 2oo7, sub titlul „O umbră pluteşte într-adevăr, asupra Institutului Cultural Român” .
Impresionante sunt, de asemeni, articolele şi mesajele, cuprinse în capitolul „Basarabia, Transilvania”, din care semnalizăm câteva scrisori, precum: Scrisoare deschisă românilor basarabeni, Scrisoare deschisă domnului Preşedinte Voronin şi Quo vadis, ma Bassarabie?
De o semnificaţie şi sensibilitate aparte ne apar scrisorile trimise Centrului Cultural Român, prin care eminentul Profesor atrage atenţia asupra unor carenţe din activitatea acestuia, precum intenţia de a edita în limba franceză diverse lucrări, precum Tratatul de Istoria României (nu a românilor, cum ar fi trebuit să se intituleze; carenţă semnalizată de către Profesor), solicitând ca asemenea acţiuni să nu fie făcute oricum, ci mai întâi să se lămurească denunţurile de furt şi plagiat, „ apoi să se organizeze lansarea tratatului în cauză”.
Într-o tonalitate acidă, ca polemică, sunt şi „Dialogurile cu personalităţi şi instituţii”, din care semnalizăm scrisoarea adresată fostului prim-ministru Adrian Năstase, căruia-i reproşează jignitorul ordin, adresat de către acesta, ca la frontieră „Străinii prinşi fără bilet în autobuzele româneşti vor dovedi, la frontieră, că şi-au plătit amenzile” ; cât şi formularea aceluiaşi prim-ministru, cum că „la intrarea „în ţara noastră, cetăţenii străini şi românii cu domiciliul în străinătate vor primi tichete speciale”. Replicile profesorului sunt tăioase şi grav acuzatoare: „…este o ofensă morală gravă (şi juridică), căci toţi suntem presupuşi din capul locului, infractori…Prezumţia de inocenţă, pentru orice persoană …a fost călcată în picioare”Şi exemplele ar putea continua.
Cartea se închide cu un grupaj de scrisori, adunate sub titlul „ Mărturii”, primite de la diverse personalităţi ale lumii , în frunte cu cele adresată de către Şeful de Cabinet al Preşedenţiei, în numele de atunci al Republicii Franceze Jaques Chirac şi a soţiei sale, cu diverse ocazii, remarcându-i-se meritele culturale şi ştiinţifice.
Încheiem prezentarea cărţii, reamintind calda caracterizare pe care basarabeanul Andrei Bantoş i-a dăltuit-o cu deschidere sufletească şi respect, urmare a dialogul purtat : „ Valeriu Rusu este unul dintre puţinii fii ai acestui pământ care, peregrinând prin lume, nu a risipit- pe drumurile întortocheate şi pe topoganul deopotrivă imperturbabil şi implacabil al timpului- ci, din contră, a îngrijit şi a crescut în suflet imaginea Patriei sale”.
*Editura Libertas, Ploieşti, România, 2008
Un mod naiv de a simţi satul:
Grigore Radu Stănescu - «Răsărit de lacrimă»
Adrian BOTEZ
Am primit, zile astea, cartea lui Grigore Radu Stănescu: Răsărit de lacrimă, Ed. Valman, Rm. Sărat, 2009. Un caiet/jurnal, cu candori aproape de farmec, dar şi cu multe locuri comune. Cartea are 84 de pagini:
1-prima parte, până la pagina 37, conţine 28 de poeme (care escamotează, cu maximă dezinvoltură, orice clasare/plasare în vreun curent literar, dar şi orice constrângere de versificaţie, semănând, uneori, cu respiraţia calmă - poate mult prea calmă... - din somn...),
2-a doua parte, intitulată Poeme Tanka, conţine 44 de poezii, pe care poetul năzuieşte să le ordoneze după un străvechi model nipon (din păcate, reuşeşte doar la nivel formal...şi asta, doar rareori... – în niciun caz, nu şi conţinutistic, pentru că Grigore Radu Stănescu nu are cunoştinţe despre starea interior-spirituală a buddhistului japonez, creator de „tanka”...1).
Departe de a fi o „capodoperă” poetică, departe de a emite pretenţii de „includere într-o ierarhie” a valori/valorilor, cartea lui Grigore Radu Stănescu dezvoltă, totuşi, prin versurile sale, o naturaleţe a spunerii despre mediul rustic (SATUL CA UNIVERS LIBER este „personajul principal” al volumului, „personaj” despre ale cărui forme, încă vii, dă senină mărturie Grigore Radu Stănescu!) - naturaleţe frustă (...şi, totuşi, conţinând unduirile princiar-regale, mistic-alchimice, ale Lebedei!) care ne trimite cu gândul la maniera (evident, nu şi la geniul şi valoarea artistic-creativă...) a pictorului francez, creator de „artă naivă”, Henri Rousseau, poreclit „Le Douanier”2: „Ne-ntorceam, ca-ntotdeauna, de la câmp, / noapte era,/ pe ceruri roiuri de stele” (cf. Crochiu I); „aş fi scris versuri îndelung,/ sărutând pana unei lebede albe” (cf. Sărutând pana unei lebede albe, p. 23).
Titlul „Răsărit de lacrimă” (izbutită/intuită sinteză, între apollinic şi neptunic) este împrumutat de la finalul poemului/distih Crochiu III: „În zori, iarba-n cristale - / răsărit de lacrimă”. Dar titlul este confirmat prea puţin, de către poemele ciclului. Intenţia de esenţializare a discursului poetic este evidentă, dar nu tot atât de evidente sunt şi reuşitele sus-numitei „operaţiuni”: „Bunica despre care-ţi scriu/ nu e aceea care a fost...(...) La fel ca vremea-i şi bunica,/ e bună uneori şi uneori e rea,/ iar alteori e-aşa şi-aşa.../Ea zice despre mine că-s zurliu/de aceea mă grăbesc, tăticule, să-ţi scriu” (cf. Scrisoare tatei, p. 21). Sau: „Bunicul meu, un bătrânel sprinţar,/ cu nasul ca un cioc de raţă (...)/ Ruşine nu-i adânc să i te-nchini/ şi vorbele cu tâlc să i le-aduni./ Un bătrânel sprinţar, bunicul meu...” (cf. Bunicul meu, p. 16). Mult prea abandonat banalităţii...o naivitate simplistă, desprinsă dintr-un caiet de şcolar – dar fără beneficiul candorii.
Truismele nu lipsesc nici măcar din Poemele Tanka: „cât timp fi-vor ploile/va-ncolţi şi sămânţa” (cf. p. 43) – dar, spre deosebire de prea păguboasa relaxare din prima parte, Poemele Tanka au, măcar, meritul de a tenta un „centru” metaforic (uneori chiar atins, real şi autentic candid): „Pe malul unui/lac ciobanu-şi adapă/turmele de oi - /el vede-n apă luna/ce-şi scutură polenul” (cf. p. 39), sau: „Regula mării/ la care însăşi marea/ veghează atent - / niciun val nu trădează/dragostea ei pentru ţărm” (cf. p. 71).
Cu toate violentele ei neomogenităţi valorice - totuşi, noi nu am azvârlit din mână cartea lui Grigore Radu Stănescu, – pentru că, chiar dacă talentul poetului n-a fost cultivat/educat cu străşnicie, chiar dacă diluţia discursului face ca poemele să eşueze, prea des, întru banal... – un merit al discursului stănescian nu poate fi contestat: acest discurs este rezultatul unei viziuni cât se poate de proaspete, asupra lumii. Un ţăran s-a trezit (prea târziu sau încă devreme, nu ne hazardăm în aprecieri...) şi priveşte lumea, fără să ţină minte absolut nimic din ce i-au „poruncit”/ordonat oamenii şi societatea, înainte de somnul său revigorant, purificator al cristalinului din ochi!
Şi tocmai această trezire cvasi-amnezică salvează, poate, poezia (sau încercarea de poezie – începutul de poezie...) al lui Grigore Radu Stănescu – aducându-l până în pragul filosofiei profunde a bunului-simţ agrest multimilenar: „Atunci când fericirea există,/ în serios, nimeni n-o ia” (cf. Dangătul fericirii, p. 9), sau: „de nimic nu se plâng munţii.../stau neclintiţi, de nimic nu le pasă/şi nimic nu cer de la viaţă” (cf. Nefericit, bunicul, p. 17).
Poate că filosofia sus-citată a munţilor, trecută prin filtrul propriei personalităţi, ar trebui preluată de către Grigore Radu Stănescu, şi să continue versul său „respiratoriu” uneori, alteori bolovănos de sănătate rustică... - şi să nu ţină cont, neapărat, de bodogănelile criticii/criticilor...(Şi criticii pot da chix!). Cu condiţia ca GRS să nu lase prea larg, nestrâns, pe gât, Jugul Logos-ului Sacru – ...şi să nu-l trădeze prea des intuiţia!
..................
1 -Tanka este o poezie cu formă fixă din literatura japoneză, care constă din cinci unităţi cu o formă a silabelor în fiecare vers de tip 5-7-5 / 7-7.Partea care conţine 5-7-5 se numeşte kami-no-ku („fraza superioară”) şi 7-7 shimo-no-ku („fraza inferioară”). Tanka e o formă de poezie mai veche decât haiku. In vremurile mai vechi era numită hanka („poem răsturnat”), pentru că era de fapt o adiţionare plus concluzie la o chōka. În era Heian a existat un grup de poeţi care se numeau cei mai buni şase autori de waka şi un altul de treizeci şi şase de poeţi. Poeta contemporană Tawara Machi a încercat să dea o viaţă nouă acestei poezii.La jumătatea erei Heian a apărut un joc nou. Cineva recita sau crea un kami-no-ku sau shimo-no-ku, şi cerea celuilalt participant să alipească un alt vers. Acesta tanka bazat pe principiul „brain storming” a primit numele renga.
2 -Henri-Julien-Félix Rousseau zis le Douanier (Vameşul), pictor francez post-impresionist, s-a născut la 21 mai 1844 în Laval/Mayenne (Franţa) şi a murit la 2 septembrie 1910 în Paris. Henri Rousseau a trăit două existenţe diferite: într-una a fos vameş la Vama Rutieră din Paris, iar în cealaltă, începând de la vârsta de 41 de ani, a fost pictor. Mulţumită excepţionalei sale voinţe, a devenit unul din cei mai mari pictori ai epocii sale. Impresionismului îi opune arta naivă, cu care, în scurtă vreme, creează o adevărată şcoală de pictură. Creaţia sa depăşeşte însă mult graniţele artei naive, stilul său se caracterizează prin originalitate, modernism, fantezie şi visare, valorile artei sale fiind de timpuriu recunoscute de Robert Delaunay şi Pablo Picasso. În timpul vieţii nu cunoaşte gloria, trăieşte anevoie din pictură, dar geniul acestui pictor neoprimitiv, precum şi faptul că şi-a depăşit cu mult epoca au fost apreciate în întreg cursul secolului al XX-lea.
